Acum 40 de ani, viața era cu totul diferită. Nimic nu se arunca fără o gândire profundă, iar fiecare obiect avea mai multe vieți. Erau vremuri în care resursele erau limitate și fiecare gospodărie își organiza viața pe principiul „dacă nu-l poți folosi acum, îl vei folosi mai târziu”. Erau vremuri în care ne adaptam, improvizam și găseam soluții pentru orice.
Îți aduci aminte cum bunica ta refolosea orice obiect? Nu arunca niciodată ceva fără să-i găsească o utilitate. Hainele vechi, care astăzi sunt aruncate fără regrete, la acea vreme erau tăiate în fâșii și deveneau ghemuri pentru tricotat sau croșetat. Găseai în casa bunicilor tot felul de „mângâiere” pentru inimă, cum ar fi pernele și păturile făcute din materiale reciclate, toate cu o poveste și un sens.
Dacă o haină era prea veche pentru a fi purtată, nu însemna că ajungea direct în lada de gunoi. Se transformă într-o piesă de „uz casnic”. Cămașa bătrână devenea un prosop de spălat vasele sau un cârpe de curățat. Bluzele mai bune erau desfăcute și din ele se făceau pături sau covorașe. Dacă îți aduci aminte, pe vremuri nu era loc de risipă.
Chiar și resturile de pâine erau păstrate. Pâinea uscată nu ajungea la gunoi; bunica o dădea la păsări sau o folosea pentru a face supă sau prăjituri. Nu era nimic mai satisfăcător decât să vezi cum tot ce era „vechi” găsea un loc în gospodărie. Pe atunci, nu existau magazinele pline cu produse „de unică folosință”. Fiecare obiect era valoros și avea o funcție utilitară. După recoltarea porumbului, foile erau adunate și lăsate la uscat. Primăvara, acestea erau înmuiate în apă fierbinte pentru a deveni flexibile și folosite la legarea viței de vie, economisind astfel bani și resurse.
Alimentele aveau și ele un alt regim de „conservare”. În loc de borcane de plastic, totul era pus în borcane de sticlă și păstrat în beci, unde frigul ținea legumele și fructele proaspete până în primăvară. Și ce nu se consuma în perioada verii, se lăsa la uscat, fie pe sârme sau în poduri. Nu erau aceleași tehnologii de astăzi, dar se știa cum să ai provizii pentru iarnă fără să risipești nimic.
Îți amintești de foile de porumb? După ce recoltam porumbul, foile nu erau aruncate. Se puneau la uscat, iar primăvara, când se lega vie, aceleași foi se înmuiau în apă fierbinte și erau folosite pentru a lega vița de vie. Fiecare fir de iarbă, fiecare mică ramură sau crenguță erau valorificate, iar fiecare mic obiect găsea un loc în casa noastră.
Resturile de lemn, chiar și cele mai mici, erau folosite pentru foc, iar mai târziu, lemnul rămas era folosit pentru a confecționa diverse unelte sau mici obiecte de gospodărie. Tot ce ajungea în mâinile bunicilor se transforma într-o resursă de neprețuit.
Era o perioadă în care, cu adevărat, nu aruncai nimic. Fiecare obiect avea mai multe vieți, iar, poate cel mai important lucru, era că respecți munca depusă de cei care au creat acele obiecte. La acea vreme, dacă un obiect se strica, nu însemna că trebuia să-l arunci, ci să-l repari și să-l folosești în continuare. Totul avea valoare, chiar și obiectele mici care păreau inutile.
Chiar și pentru jocurile copiilor se refoloseau obiecte. O bucată de lemn devenea jucărie, o sticlă de plastic era transformată într-un mic recipient pentru păsările din curte, iar o piatră putea fi folosită pentru a înlocui un obiect pierdut. Iar când vorbim de mâncare, orice rest de legumă sau carne era transformat în supă sau în alt preparat care să nu fie risipit.
Azi, când trăim într-o lume unde consumul rapid și risipa sunt normele, e poate greu să înțelegem cum fiecare obiect putea fi refolosit cu atâta imaginație și utilitate. Dar dacă îți amintești acele vremuri, îți dai seama că învățătura bunicilor este, poate, mai valoroasă ca niciodată: „Nu risipi, reciclează și prețuiește tot ce ai!”
