Noul Cod Fiscal lovește direct în fermierii mici. Primăriile primesc puterea să taxeze solariile, răsadnițele și depozitele de cereale. O măsură prezentată ca „ordine” în acte, dar care în realitate taie din puținele resurse pe care le mai are agricultura românească.
Statul nu înțelege cum arată munca la țară. Un solar nu este o vilă. O răsadniță nu este o afacere imobiliară. Un depozit de cereale nu este un lux. Sunt unelte de supraviețuire pentru oameni care lucrează pământul și care țin în spate piețele, rafturile și toată hrana țării.
În ultimii ani fermierii au plătit scump motorina, îngrășămintele, foliile, energia și toate serviciile. Prețurile de vânzare au rămas jos, pentru că lanțurile mari dictează piața. Munca s-a îngreunat, câștigul a scăzut. În loc să primească sprijin, fermierii află că statul îi taxează pe investițiile făcute cu banii lor.
Primăriile vor vedea în solarii o sursă nouă de bani. Nu vor vedea efortul din spatele lor. Nu vor vedea faptul că un om a ridicat o structură din care își ține familia. Vor vedea doar o linie în tabelul de taxe locale. Așa se rupe încrederea între agricultori și autorități.
Fermierii care investesc în solarii nu o fac din moft. O fac pentru că vor să producă mai bine, mai repede și mai sigur. O fac pentru tine, ca să ai roșii românești în aprilie și salată crescută aici, nu adusă cu tirul din alte țări. Un solar nu este un obiect de lux. Este o dovadă de muncă.
Depozitele de cereale sunt vitale pentru orice gospodărie agricolă. Dacă nu ai unde să depozitezi porumbul sau grâul, îl vinzi pe nimic. Dacă îl vinzi pe nimic, satul moare. Prin taxarea lor, statul lovește fix acolo unde doare mai tare.
Fermierii nu cer privilegii. Cer decență. Cer reguli logice. Cer ca investițiile lor să fie respectate, nu pedepsite. România are nevoie de producători locali. Fără ei, depindem de importuri. Fără ei, prețurile explodează. Fără ei, terenurile rămân nelucrate.
Decizia de a impozita solariile și depozitele este o greșeală. Transformă agricultura într-o povară fiscală. Îi împinge pe oameni să renunțe. Și când un fermier renunță, nu pierde doar el. Pierde satul. Pierde piața. Pierde consumatorul. Pierde toată țara.
Taxarea se aplică și pe structuri ușoare
Primăriile pot taxa inclusiv solariile sezoniere, cu schelet metalic și folie schimbată anual. Nu contează că sunt montate și demontate. Le consideră „construcții”. Asta înseamnă impozit pe ceva ce nu este clădire.
Lipsa unui standard de evaluare
Fiecare primărie poate stabili valoarea impozabilă cum dorește. Unele pot decide sume mici, altele pot ridica artificial valoarea. Fermierii nu vor avea predictibilitate, iar diferențele între localități vor deveni uriașe.
Costuri administrative suplimentare
Odată cu impozitarea apar cereri, schițe, declarații, drumuri la primărie. Fermierii pierd timp din muncă pentru birocrație, iar fiecare hârtie înseamnă bani.
Taxarea lovește fix dezvoltarea
Fermierul care avea bani să mai ridice două solarii renunță. Cel care voia să cumpere două silozuri pentru cereale amână investiția. Impozitul blochează extinderea exact acolo unde agricultura are nevoie de modernizare.
Cresc costurile produselor românești
Impozitul nu rămâne la fermier. Se duce în prețul final. Consumatorul va plăti mai mult. În loc să încurajăm producția locală, o facem mai scumpă.
Pericol de reducere a producției interne
Dacă se scumpește producția, importurile devin mai „competitive” pe hârtie. Așa se golesc piețele de legume românești. Așa ajungem dependenți de alte țări.
Fermierii mici sunt cei mai afectați
Un fermier mare își permite un contabil și taxe suplimentare. Fermierul cu 6 solarii și o familie de crescut nu își permite încă un cost. El va renunța primul.
Lipsa consultării reale
Decizia a venit fără discuție serioasă cu cooperative, asociații, legumicultori sau crescători. Statul a schimbat regulile peste noapte. Nimeni nu a cerut părerea celor afectați.
Primăriile pot folosi impozitul pentru orice
Taxarea nu garantează fonduri pentru agricultură. Banii pot merge la festivaluri, panseluțe sau borduri. Fermierul plătește, dar nu vede niciun beneficiu.
Există risc de abuz
Fără reguli clare, un funcționar poate decide că un solar de 50 m este „construcție permanentă”. Altul poate cere cadastru, altul nu. Arbitrariul devine normă.
Impact pe piața muncii rurale
Dacă fermierul reduce producția, reduce și locurile de muncă sezoniere. Satul pierde bani și pierde activitate.
Efect pe fondurile europene
Multe investiții făcute prin AFIR devin mai greu de întreținut. Impozitul anual se adaugă la costuri, iar unele ferme riscă să nu îndeplinească indicatorii economici ceruți la proiecte.
Întrebarea nu este ce fac fermierii. Întrebarea este ce fac autoritățile pentru a mai salva ce se poate salva. Fermierii au tras singuri ani la rând. Statul a ales să tragă de ei. Și dacă așa arată „sprijinul”, atunci România riscă să rămână fără agricultori, fără producție și fără viitor rural.
Aici nu mai vorbim de taxe. Vorbim de o ruptură între decidenți și realitatea din teren. Fermierii nu cer milă. Cer să nu fie îngropați în hârtii și impozite care nu au legătură cu munca lor.