Într-o escaladare care pune în evidență riscurile unei confruntări regionale mult mai ample, Iranul a lansat pentru prima dată atacuri cu rachete asupra Egiptului, joi 30 iulie, în timp ce țara asta a avertizat direct două state europene să nu pună bazele militare la dispoziția Statelor Unite pentru operațiuni.
Conflictul dintre SUA și Iran s-a limitat până acum la confruntări mai mult indirecte, prin proxy-uri și incidente punctuale. Acum se schimbă. Într-o convorbire telefonică cu ministrul cipriot de Externe, Constantinos Kombos, șeful diplomației iraniene, Abbas Araghchi, a subliniat cu claritate că permite folosirea bazelor militare pentru atacuri asupra Iranului echivalează cu a participa la o agresiune. Mesajul nu e subtil și nu e doar declarativ—este o amenințare tangibilă.
Bulgaria a fost și ea vizată direct de Teheran. La începutul acestei luni, parlamentul bulgar a aprobat o propunere care permite armatei americane să folosească o bază aeriană de pe teritoriul țării balcanice pentru a-și sprijini operațiunile în Orientul Mijlociu. Răspunsul iranian a fost imediat. Araghchi i-a cerut omologului bulgar, Velislava Petrova-Chamova, să reconsidere urgent această decizie. Tonul e unul de avertisment serios, nu de o simplă observație diplomatică.
De ce contează asta? Pentru că Cipru și Bulgaria sunt membre NATO și UE. Dacă Iranul atacă baze militare de pe teritoriul lor, chiar și pentru a se apăra de atacuri americane, declanșează o cascadă de implicații geopolitice masive. NATO s-ar putea simți obligată să activeze articolul 5 (apărare colectivă). Tocmai asta probabil dorește Iranul să evite—sau, într-un scenariu mai agresiv, să profite de o reacție haotică a Occidentului pentru a-și consolida pozițiile în regiune.
Partea mai îngrijorătoare vine din atacurile iraniene în sine. Atacul cu drone asupra portului egiptean din Damietta, care găzduiește o instalație de depozitare a gazului natural lichefiat, nu a fost nevinovat. Faptul că Teheranul nu a revendicat responsabilitatea imediat sugerează că poate s-a dorit păstrarea unei negabilități. Analiza specialiștilor de la Institutul Regal al Serviciilor Unite (RUSI) indică o posibilitate: atacul ar fi putut fi executat de una dintre miliții iraniene împuternicite, mai degrabă decât de armata Iranului direct.
Aceasta deschide o poartă periculoasă. Dacă Iranul poate folosi intermediari—militia din Gaza (Hamas), din Liban (Hezbollah), din Irak (grupuri loyaliste), din Siria—pentru a lansa atacuri în teritorii neutre sau cu interes american, efectiv el multiplică arierii sale și-și reduce expunerea diplomatică. Mesajul e simplu și devastator: România va merge mult mai departe cu acest război dincolo de granițele țării sale, folosind aliații din ceea ce Teheranul numește „axa rezistenței”. Faptul că Egiptul a fost ținta sugerează că nu există tovarăș sigur în această confruntare.
Reasigurări occidentale cu cuvinte goale
Ministrul cipriot de Externe a declarat că guvernul a primit asigurări din partea Regatului Unit: bazele militare din Cipru nu vor fi folosite împotriva Iranului. Asta sună bine pe hârtie. În practică, e dificil să crezi că o bază NATO din Cipru nu ar putea fi implicată pe o cale sau alta în operații americane în Orientul Mijlociu. Cipru e o poartă geografică spre Orientul Apropiat—locul ideal pentru logistică, comunicații sau chiar lansare de drone sau missile. O asigurare britanică e un cuvânt, realitatea geopolitică e alta.
Bulgaria, mai vulnerabilă decât Cipru datorită poziției sale în Europa de Sud-Est și legăturilor sale cu Rusia, a acceptat riscul mai grav: permite unui stat străin (SUA) să use o bază aeriană pe teritoriul său. Asta nu e o decizie ușoară. Parlamentul bulgar a aprobat-o asta crezând probabil că Iranul va rămâne în sfera unei retorice agresive, nu a unor acte concrete. Avertismentul Teheranului zdruncină această calcul.
Escalada fără frâu: Cine mai poate controla conflictul?
Iranul a atacat și state arabe din Golful Persic, justificând acțiunea cu susținerea că acestea permit SUA să lanseze atacuri asupra sa de pe bazele lor. E o logică care—din punctul de vedere al Teheranului—nu-i lipsit de merit. Dar escalada are o gravitație proprie. Când un actor militar începe să lanseze rachete și drone în țări „neutre” (Egipt), să amenințe membri ai NATO (Bulgaria, Cipru), să justifice acțiuni cu o logică circulară (tu m-ai atacat, deci eu atac oricine te-ar putea ajuta), structura conflictului s-a schimbat fundamental.
Irahnul spune clar: orice stat care participă în vreun fel la acte de agresiune împotriva sa va purta responsabilitatea pentru consecințe. E o amenințare generalizo, dar ea e îndreptată mai ales către europeni. Occidentul—și UE în particular—s-a încălzit la ideea că poate ostenta forță în Orientul Mijlociu fără a suferi la rândul lui. Teheranul acum dezvăluie o realitate: jocul e mai periculos decât o păreau mulți în Europa.
Ce urmează? Asta e întrebarea care rămâne. În următoarele zile, Europa va trebui să decidă: retrage bazele oferite SUA, riscând să-și piardă credibilitatea cu Washingtonul, sau menține statutul quo și acceptă că e o țintă potențială într-un conflict pe care nu l-a creat.