În timp ce piața mondială a îngrășămintelor intră din nou în tensiune din cauza blocajului din Strâmtoarea Hormuz, România stă cu cel mai important combinat de profil tras pe dreapta. Exporturile maritime din Golf nu mai curg normal, ONU vorbește deja despre riscuri pentru aprovizionare și securitate alimentară, iar prețurile au început să urce. La Târgu Mureș, Azomureș rămâne închis, a anunțat concedieri colective și a intrat în conservare. Contrastul e greu de ignorat. Când marfa devine rară, tu alegi să nu mai produci.
Dimensiunea problemei din Hormuz nu mai ține de speculație. Reuters notează că strâmtoarea, afectată de războiul cu Iranul, transportă circa 30% din îngrășămintele tranzacționate la nivel global, iar un alt material Reuters vorbește despre aproximativ o treime din oferta maritimă mondială. Producătorii din Golf sunt mari furnizori de amoniac și uree, două produse de bază pentru agricultură, iar conflictul a dus atât la blocaje de transport, cât și la opriri de producție în regiune. Bank of America avertiza deja că sunt amenințate 65% până la 70% din livrările globale de uree, iar prețurile urcaseră cu 30% până la 40% față de nivelurile de dinaintea conflictului.
Piața s-a strâns și mai tare după ce China, unul dintre cei mai mari exportatori de îngrășăminte din lume, a început să restricționeze exporturile pentru a-și proteja piața internă. Reuters scrie că Beijingul a limitat sau blocat mai multe categorii de fertilizanți, într-un moment în care cumpărătorii sperau exact invers: ca China să umple golul lăsat de blocajul din Golf. În paralel, China a scos și rezerve pe piață înaintea campaniei de primăvară, tocmai pentru că începuseră să apară penurii și tensiuni de preț. Asta spune tot despre gravitatea situației. Marile state nu vând liniștitor; întâi își securizează propria piață.
În același timp, România nu discută despre cum să valorifice o fereastră de piață, ci despre cum salvează ce a mai rămas din Azomureș. TVR Info a relatat la mijlocul lui martie că platforma rămâne închisă din cauza costurilor mari de funcționare și că sunt în pericol aproximativ 2.500 de locuri de muncă, dacă intră în conservare, incluzând și firmele partenere. Digi Economic a confirmat declanșarea procedurii de concediere colectivă și a arătat că, fără o decizie rapidă, repornirea va deveni mai dificilă și mai costisitoare. Argus scrie că Azomureș și-a mothball-uit instalațiile, a suspendat activitatea principală și păstrează doar posibilitatea unei reporniri atunci când condițiile vor deveni „economic fezabile”.
Aici este miza reală. Azomureș nu este o fabrică marginală. Potrivit datelor despre companie și pieței de profil, combinatul poate produce în jur de 1,6 până la 1,8 milioane de tone de îngrășăminte pe an, iar aproximativ trei sferturi din producție merge, în mod normal, pe piața românească. La capacitate maximă, consumul de gaze se apropie de un miliard de metri cubi anual. Cu alte cuvinte, vorbim despre o verigă industrială care nu alimentează doar bilanțuri, ci direct câmpurile din România. Când un astfel de jucător iese din joc, dependența de import nu mai e o figură de stil, ci o realitate brută.
Iar România era deja vulnerabilă înainte de noul șoc din Orientul Mijlociu. Europa Liberă, pe baza datelor INS, arăta că în primele zece luni din 2024 România a importat peste două milioane de tone de îngrășăminte naturale și chimice. Exporturile au fost de zece ori mai mici, 205.000 de tone, iar nota de plată pentru importuri s-a apropiat de 737 de milioane de euro. În același interval, 16% din cantitatea importată a venit din Rusia. Asta înseamnă că agricultura românească intrase deja într-o zonă de dependență serioasă de piețele externe chiar înainte ca Hormuz să devină un nod de criză globală.
Pe scurt, România are astăzi o dublă problemă. Prima vine din afară: o rută strategică este blocată, producția regională din Golf este afectată, iar marii exportatori își închid robinetul. A doua vine din interior: propriul combinat major de îngrășăminte este în conservare, iar statul încă bâjbâie între negocieri, calcule și comunicate. Guvernul a confirmat în februarie că Romgaz urma să intre în negocieri cu Ameropa, proprietarul Azomureș, dar tot atunci a precizat că nu există discuții privind energie sau gaze la preț preferențial. Romgaz, la rândul său, a transmis că nu poate face o astfel de achiziție decât în logica procedurilor corporative și a unui preț considerat justificat. Rezultatul se vede acum în teren: negocieri fără final, producție oprită, oameni în stradă.
Consecințele nu se opresc la poarta combinatului. Reuters arată că îngrășămintele sunt unul dintre punctele cele mai sensibile ale actualei crize, pentru că nu există stocuri strategice globale comparabile cu cele din energie. Economiștii citați de agenție spun limpede că, dacă tensiunile persistă, fermierii vor reduce dozele, vor schimba culturile sau vor accepta randamente mai mici. Iar asta înseamnă mai puțină marfă, costuri mai mari și presiune nouă pe prețurile alimentelor. Breakingviews, serviciul de analiză al Reuters, merge mai departe și spune că impactul asupra securității alimentare ar putea fi chiar mai amplu decât cel produs de invazia Rusiei în Ucraina, tocmai pentru că vorbim despre un șoc simultan pe îngrășăminte, energie și transport.
De aici pornește întrebarea pe care Bucureștiul nu o mai poate evita. Ce face cu Azomureș; îl lasă să se stingă lent, în timp ce fermierii cumpără tot mai scump de afară, sau decide că producția internă de îngrășăminte este un activ strategic, nu doar o afacere privată aflată într-un moment prost. În februarie, Guvernul spunea că analizează soluții și alternative pentru sectorul îngrășămintelor chimice, inclusiv pentru scenariul în care tranzacția cu Romgaz nu se finalizează. Deocamdată, piața mondială s-a înăsprit, iar România tot fără răspuns clar a rămas.
Până la urmă, paradoxul e simplu și dur. Când lumea se bate pe uree, amoniac și rute de transport, România are materia primă, are combinatul, are piață internă și are nevoie. Dar nu are decizia. Iar într-o agricultură în care sezonul nu așteaptă după ședințe și negocieri, lipsa deciziei costă exact ca o decizie proastă. Uneori chiar mai mult.
