În prima sa seară la guvernare, pe 20 octombrie 2026, Luca Niculescu a semnat ceea ce avea să devină primul act normativ al noului Cabinet. Doar câteva ore după învestirea în Parlament și depunerea jurământului la Palatul Cotroceni, prim-ministrul independent și echipa sa s-au întâlnit în ședință pentru a adopta o.
Ordonanța de urgență adoptată transpune în legislație deciziile parlamentare privind acordarea încrederii guvernului și stabilește rolurile-cheie din noua administrație. Pe hartă, e doar o reorganizare burocratică. Pentru cine înțelege cum funcționează mecanismele de putere la București, e altceva: e modul în care Niculescu și-a consolidat controlul asupra structurilor și a ales cu cine să-și împartă responsabilitatea.
Cea mai semnificativă decizie din acea seară a fost numirea unui viceprim-ministru—o poziție care, în sistemul politic românesc, poate fi fie decorativă, fie deosebit de puternică, în funcție de ce poteri încredințezi celui care o ocupă. Niculescu a ales să-o dea social-democrații. Marian Neacșu, deputat PSD din Ialomița, în vârstă de 62 de ani, devine viceprim-ministru și coordonator al instituțiilor publice și structurilor din aparatul guvernului.
Ce înseamnă asta, de fapt? Aceasta e partea pe care media de divertisment nu-o explică bine. Viceprim-ministrul nu e un al doilea prim-ministru pe care-l pui la pat dacă ești bolnav. El devine punctul de contact pentru o parte semnificativă a statului. Sub coordonarea sa cad instituții publice și structuri administrative din aparatul de lucru al Guvernului. Pentru a-și îndeplini funcția, Neacșu va dispune de un aparat propriu—un consilier de stat și doi secretari de stat, numiți prin decizie a prim-ministrului la propunerea sa.
Structura asta nu e nouă, dar alegerea de a-i oferi social-democrații această poziție sugera o negociere serioasă în culisele formării coalițiilor și o recunoaștere a puterii lor în parlament. PSD avea nevoie de o semnalare că nu vor fi marginalizați într-un guvern condus de un independent. Niculescu le-a oferit exact asta.
Celelalte decizii din acea seară au vizat modernizarea și descentralizarea responsabilităților ministeriale. În cadrul Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului s-a creat funcția de ministru delegat pentru digitalizare și inteligență artificială. E o mișcare care reflectă o realitate universală a lumii occidentale: guvernele simt presiunea să pară că stiu ce fac cu tehnologia, chiar și atunci când asta nu e întotdeauna adevărat. Ministrul delegat va avea sub el maxim doi secretari de stat și va coordona Autoritatea pentru Digitalizarea României, instituție care până atunci era pe principiul „lăsat baltă, dar oficial sub minister”.
O decizie similară a fost luată și la Ministerul Educației și Cercetării. S-a înființat o nouă funcție de ministru delegat pentru învățământul preuniversitar. Motivul e pragmatic: Ministerul Educației era supraîncărcat, și nici un om curat n-ar putea folosi mai de jumătate din atenția unui ministru pentru absolut totul—de la școlile în care cade tavan la reforme curriculare naționale. Separarea responsabilităților e o mutare care ar trebui să sune bine în ziare și care, teoretic, permite o delegare mai bună a volumului de muncă.
Ordonanța a modificat și OUG nr. 57/2019, care reglementează Codul administrativ. Schimbările s-au concentrat pe conducerea Secretariatului General al Guvernului. Secretarul general va avea rang de ministru sau calitate de înalt funcționar public și va fi ajutat de secretari generali adjuncți (rang de secretar de stat) și potențial de secretari de stat. E o clarificare, nu o revoluție, dar în birocrație clarificările importante sunt rar doar administrative—ele sunt și despre donde se concentrează puterea.
Pe hârtie, tot asta sună ca un exercițiu de management corporativ: restrângerea portofoliilor, crearea de posturi noi cu responsabilități clar definite, ieșirea din situații în care o persoană trebuie să fie omul-orchestră. În practică, asta înseamnă că prim-ministrul Niculescu a avut puterea—și a avut-o din ziua unu—să plasticheze administrația conform unei viziuni personale, nu să moștenească o structură rigidă.
Viteza cu care a fost adoptată prima ordonanță de urgență nu a fost neobișnuită din punct de vedere procedural. Ce a fost neobișnuit a fost faptul că Niculescu și-a permis să-și facă prioritatea primei zile să fie reorganizarea statului, nu promisiuni generale către cetățeni. A ales să comunice, prin fapte, că înțelege cum să-și consolideze baza de putere înainte de a se gândi la ce promite.
Următoarele săptămâni vor arăta cum vor fi ocupate aceste noi poziții și dacă competența celor numiti va justifica reorganizarea. Pentru cetățeni, lucrurile vor rămâne la același nivel de opacitate cu care funcționează de obicei administrația. Dar pentru cei care citesc buletinul oficial și observă deplasările în organigramă, prima ordonanță a gouvernului Niculescu a spus mai mult decât orice conferință de presă.