George Chirilă, fermierul din Iași care de ani de zile trăiește alături de două surori cu care are 16 copii, se confruntă cu o realitate grea: familia lui se destramă.
Povestea acestui ieșean a intrigat în trecut mulți români, tocmai pentru că elipsul ei de normalitate putea provoca reacții contradictorii: o familie neobișnuită, dar cu o anume funcționalitate internă, o ordonare stranie, un echilibru bizar care reușise să funcționeze sub propriile reguli. Chirilă și cele două surori au construit o gospodărie comună în care fiecare copil avea un loc bine definit, o responsabilitate, un rol. Nu era nici legal, nici convențional, dar era stabil – până nu a fost.
Ruperea tinerilor de acasă nu e o surpriză în sine; e norma în România, mai ales în rândul tinerilor din mediul rural care caută oportunități în orașe. Diferența aici e că plecarea nu a fost graduală, ci în masă. Cinci copii au decis să plece în același timp, și asta a avut un efect de domino asupra funcționalității întregului sistem improvizat pe care l-a construit tatăl lor.
Chirilă a vorbit despre acest moment în emisiunea „Asta-i România”, unde și-a exprimat resemnarea fără a ascunde efectul practic al pleacării. „Au plecat 5 deodată și au rămas descoperite anumite sectoare. Când copilul se răzvrătește, părintele nu are cu ce compensa”, a mărturisit el. Cuvintele nu sună ca o acuzație, ci mai degrabă ca o constatare a unei realități la care nu s-a putut pregăti pe deplin.
Ceea ce face cazul mai delicat e că acești copii nu au plecat din cauza unui conflict dramatic, ci din dorința simplă și legitimă de a-și schimba viața. Pentru un adolescent sau un tânăr crescut într-un mediu rural izolat, orașul poate fi o fascinație. Acolo e lumea care nu e gospodăria tatălui, sunt oportunități, altă ritmică. Și asta nu e rău; e doar viață.
Dar pentru George Chirilă, despărțirea are o mnie economică și psihologică concretă. Într-o gospodărie unde munca e împărțită și fiecare își duce sarcinile, plecarea a cinci persoane nu e ca plecarea uneia. Nu mai e cine să facă lucruri pe care copiii acelea le făceau. Și, cum spune el însuși, nu poate compensa – nu cu salarii, nu cu promisiuni, nu cu nimic din ce ar putea oferi pentru a-i convinge să se întoarcă.
Chirilă nu s-a dat însă complet bătut. Cu una dintre fiicele sale a făcut o înțelegere: să vină acasă trei zile pe săptămână, să se întoarcă la treburile gospodăriei, să nu se desprindă complet de rădăcinile ei. „La oraș ești într-un iureș”, îi zisese el, cuvinte care reflectă o frică comună părinților din mediul tradițional – teama că orasul va schimba copiii și-i va allena departe pentru totdeauna.
Această particulă de înțelegere pe care a reușit să o facă arată că barbatul nu-și vede situația doar ca o pierdere totală. Încearcă să construiască un pod, o continuitate. Și poate că pe termen lung, asta va fi soluția: o anumită ieșire din sistem pentru unii copii, dar nu una abruptă și irevocabilă. Copiii care pleacă pot reveni ocazional, pot menține contactul cu locul din care vin, iar asta e mai mult decât au avut mulți dintre tații lor acum 30-40 de ani, când plecarea din sat era de obicei o rupere definitivă.
Totuși, rămâne întrebarea pe termen lung: va reuși George Chirilă să-și mențină în picioare gospodăria cu aceștia dintre copii care au rămas? Vor mai pleca și alții? Și cum va evolua această familie neobișnuită pe măsură ce următoarea generație crește și se confruntă și ea cu alegerea acelorași orase care i-au atras pe frații sau surorile lor mai mari?
Cazul lui Chirilă e în final o oglindă a Romaniei rurale, unde struc turi antice ale familiei extins se lovesc de realitatea modernă a mobilității tinerilor. Și în cazul ăsta, modernitatea pare să câștige.