În anii în care industria românească încă exporta tehnologie, utilaje și ingineri, România a intrat într-un proiect care avea să lase urme mult dincolo de granițele ei. La Tabriz, în nord-vestul Iranului, a fost pusă pe picioare o uzină de tractoare născută dintr-un acord româno-iranian semnat în 1966. Din acel nucleu industrial avea să apară Iran Tractor Manufacturing Company, cunoscută astăzi ca ITMCO, o companie fondată oficial în 1968 și descrisă în surse publice drept cel mai mare producător de tractoare din Orientul Mijlociu.
Povestea este cu atât mai interesantă cu cât a pornit dintr-o colaborare care azi pare aproape uitată. Potrivit relatărilor despre istoria companiei, înțelegerea dintre România și Iran prevedea construirea unei uzine agricole la Tabriz, cu o țintă inițială de circa 10.000 de tractoare pe an, în gama de 45 până la 65 de cai putere. Primele modele au fost produse sub licență românească, iar contribuția Bucureștiului nu s-a limitat la simple livrări de piese. A inclus expertiză tehnică, proiectare, echipamente industriale și kituri de asamblare pentru primii ani de funcționare.
Asta spune multe despre locul pe care îl avea atunci industria românească. Nu era doar o industrie care producea pentru piața internă. Era una care exporta modele, licențe și capacitate de organizare. În cazul uzinei de la Tabriz, România nu a trimis doar utilaje sau desene tehnice. A ajutat la ridicarea unei infrastructuri industriale care, în timp, a depășit ca amploare tot ce a mai rămas după 1990 din vechea industrie de tractoare de la noi.
La început, planul era legat direct de modernizarea agriculturii iraniene. Iranul avea nevoie de mecanizare, iar România avea know-how, experiență industrială și interes economic. Din relatările publice reiese că schimbul era reciproc avantajos. România susținea proiectul industrial, iar în schimb primea resurse energetice, în special petrol și gaze. În logica anilor ’60, era un parteneriat clasic între două state care voiau să lege industria de interese strategice mai largi.
Primii ani ai uzinei au fost, practic, o extindere externă a tehnologiei românești. Unele surse istorice despre companie arată că modelele timpurii produse la Tabriz erau realizate în cooperare și sub licență Universal UTB din România, la rândul ei construită pe o bază tehnologică derivată din Fiat. Asta explică de ce sprijinul românesc nu a fost unul simbolic, ci a contat direct în pornirea fabricii.
După circa un deceniu, direcția s-a schimbat. În 1976, compania iraniană a intrat într-o nouă etapă, odată cu semnarea unui acord cu Massey Ferguson. Din acel moment, uzina din Tabriz a început să asambleze tractoare pe platforma tehnologică a producătorului britanic, iar capacitatea de producție menționată în sursele publice a urcat la aproximativ 13.000 de unități pe an, cu extinderi ulterioare spre 30.000. Parteneriatul a adus modele noi, standarde industriale mai ridicate și deschidere mai mare spre piețele externe.
Apoi a venit Revoluția iraniană din 1979, care a schimbat radical structura economică a țării. Multe proiecte industriale au intrat în altă logică de funcționare. În cazul ITMCO, compania nu s-a prăbușit, ci a continuat să existe și să se dezvolte. Sursele publice arată că, în deceniile următoare, a mers spre integrare locală mai mare, extinderea gamei de produse și construirea unei rețele largi de furnizori interni. Până în 2021, compania era prezentată ca având 12 subsidiare și colaborări cu sute de producători interni de componente.
Aici apare contrastul care doare cel mai tare pentru cine știe istoria industriei românești. Uzina Tractorul Brașov, care fusese una dintre marile mize industriale ale României, a intrat în declin după 1990 și s-a închis definitiv în 2007. În același timp, proiectul pornit la Tabriz cu ajutor românesc nu doar că a supraviețuit, dar s-a transformat într-un lider regional. E una dintre acele comparații care spun mai mult decât orice discurs despre ce am avut și ce am pierdut.
Astăzi, ITMCO nu mai înseamnă doar tractoare. Compania produce și motoare diesel, piese auto și diverse echipamente pentru utilaje agricole și industriale. În descrierile publice ale activității sale apare și fabricarea de motoare pentru generatoare, pompe, stivuitoare, combine și vehicule pentru construcții. Cu alte cuvinte, vorbim despre un complex industrial mult mai larg decât ideea simplă de „fabrică de tractoare”.
În privința dimensiunii, sursele recente din presa românească vorbesc despre o producție de aproximativ 40.000 de unități pe an în 2025 și despre exportul utilajelor în peste 25 de țări, inclusiv în Irak, Siria, Turcia, Armenia, Sudan, Kenya și Zimbabwe. Alte surse publice mai vechi indicau exporturi către un număr mai redus de state, ceea ce sugerează că rețeaua externă s-a extins în timp. Nu am putut verifica direct pe site-ul oficial cifra de 40.000, deoarece pagina companiei nu s-a încărcat prin instrumentul de navigare, dar relatarea apare în presa românească recentă și este compatibilă cu amploarea actuală atribuită companiei.
Faptul că uzina din Tabriz este astăzi prezentată drept cea mai mare de acest fel din Orientul Mijlociu nu este doar o etichetă spectaculoasă. Este și semnul că un proiect pornit în logica industrială a anilor ’60 a reușit să se adapteze în timp, să supraviețuiască schimbărilor politice, să-și mute parteneriatele, să crească și să intre pe piețe externe. Asta nu se întâmplă din inerție. Se întâmplă când o fabrică este menținută vie, modernizată și apărată ca miză strategică.
Pentru România, povestea are și o notă amară. Contribuția românească a fost reală la pornirea uzinei. A pus bazele. A dat tehnologie, oameni și structură. Dar rezultatul pe termen lung nu s-a întors în aceeași măsură acasă. În timp ce la Tabriz a rămas un gigant industrial, la Brașov a rămas mai ales memoria unei industrii dispărute. Tocmai de aceea, cazul ITMCO nu este doar o curiozitate de istorie economică. Este și o oglindă. Arată ce putea produce România când avea industrie serioasă și arată, în același timp, ce a lăsat în urmă.
În fond, fabrica de tractoare din Tabriz spune două povești în același timp. Una iraniană, despre cum o uzină pornită cu ajutor extern a ajuns lider regional. Și una românească, despre o perioadă în care Bucureștiul exporta tehnologie industrială și participa la construcția unor proiecte mari peste hotare. Astăzi, prima poveste merge mai departe. A doua e mai mult un capitol uitat, scos din când în când la lumină, ca să ne amintească ce forță avea cândva industria românească.
