Pe vremea bunicilor noștri, „reciclare” era un termen necunoscut, dar practicile lor zilnice dovedeau o înțelepciune profundă și un respect nemărginit față de resursele de care dispuneau. Nu aruncau nimic. În loc să irosească, totul avea o a doua șansă, o a doua viață. Erau vremuri în care nu luxul, ci nevoia și bunul simț dictau deciziile. Acum, ceea ce am numi „minimalism” și „sustenabilitate”, pentru ei era pur și simplu felul în care își trăiau viața.
Bunicile mele găseau frumusețe și utilitate chiar și în cele mai umile lucruri. Oalele cu smalțul sărit nu erau aruncate, ci deveneau vase perfecte pentru mușcate, înverzind ferestrele și dând viață curții. Ciorapii rupți nu ajungeau la gunoi; erau transformați în fâșii trainice cu care se legau lăstarii de vie. Totul se refolosea, totul avea o valoare nouă. Îmi amintesc gutuile galbene așezate cu grijă pe pervaz, parfumul de izma și flori de tei care plutea prin odaie, uscate cu migală deasupra ziarelor întinse pe dulapuri.
Resturile de mâncare nu erau aruncate, ci se transformau în alte bucate delicioase, iar dacă nici asta nu era posibil, animalele din gospodărie aveau parte de un festin neașteptat. Porcii, găinile, câinii și pisicile nu erau doar animale, ci parte dintr-un ciclu închis, în care nimic nu se pierdea.
Primăvara era dedicată reînnoirii. Lâna din perne și plăpumi era scoasă, spălată și scărmănată. După ce era reîmprospătată, se întorcea în locul ei, acum pufoasă și parfumată de săpunul făcut în casă. Iar seara, după o zi grea de muncă pe câmp, bunicile ieșeau pe băncuța din fața porții, cu furca în brâu, și torceau fire de lână albă, neagră sau gri. Erau firele din care, iarna, ieșeau la iveală pulovere călduroase, ciorapi groși și căciuli care protejau de ger.
În acea lume, nimic nu era risipit. Hainele și încălțămintea treceau de la cei mari la cei mici. Și când, inevitabil, se rupeau, nu erau înlocuite cu unele noi. Ciorapii erau cârpiți cu îndemânare, cămășile erau brodate, pantofii erau reparați. Fiecare obiect avea povestea lui, fiecare material era prețuit. Dar nu numai obiectele erau reparate. Bunicii știau să repare și lacrimile. O îmbrățișare caldă, o bucată de pâine ruptă cu mâinile muncite, crăpate de frig și arsura soarelui, erau suficient pentru a vindeca o durere de copil. Certurile se stingeau la masă, cu o cană de vin, o ceapă și o varză călită cu ciolan afumat.
Bunicii noștri nu fugeau de durere. O trăiau cu demnitate, o conservau în inimă și o transformau în amintiri prețioase. În lumea lor, suferințele nu erau aruncate la gunoiul emoțional; erau păstrate, păstrate pentru a fi înțelese și pentru a ne aminti că viața e un ciclu, cu bune și rele.
Astăzi, noi ne debarasăm rapid de tot și de toate. Hainele, încălțămintea, obiectele vechi, mașinile… chiar și oamenii sau sentimentele. Îi înlocuim pe cei apropiați când nu ne mai convine o relație, aruncăm iubirile ca pe niște obiecte de unică folosință. În goana noastră pentru mai mult, mai nou, mai ușor, am uitat lecția pe care bunicii noștri o cunoșteau atât de bine: nimic nu e de aruncat. Totul poate avea o altă viață, o altă șansă, chiar și noi.
Poate că acum, mai mult decât oricând, ar trebui să ne uităm înapoi și să învățăm din acea înțelepciune tăcută. Nu doar pentru a salva resursele planetei, ci și pentru a ne salva pe noi înșine de la o viață irosită, trăită pe fugă. Pentru că, așa cum spuneau bunicii, „cine nu știe să repare, nu știe să trăiască cu adevărat.
