Ungaria a anunțat pe 19 august că centrala nucleară Paks nu se mai oprește. Nivelul Dunării a crescut cu 15-20 de centimetri, suficient cât să mențină în funcțiune ultimele două turbine active. La Cernavodă, cele două reactoare sunt deja oprite, iar nota de plată pentru tentativele eșuate depășește 12 milioane de lei scoși din fondul de rezervă al guvernului Bolojan.
Diferența dintre cele două situații nu stă în cantitatea de apă. La Paks, debitul mediu anual al Dunării ajunge la 5.200 de metri cubi pe secundă. La Cernavodă, fluviul curge cu peste 6.200 de metri cubi pe secundă — mai multă apă, pe scurt. Și totuși, Ungaria a reușit acolo unde România a eșuat.
Două barje scufundate în Ungaria au făcut ce patru barje românești n-au reușit
Soluția maghiară a combinat două tipuri de intervenție. Pe termen mediu, autoritățile de la Budapesta au lansat construirea unui prag transversal pe fundul Dunării — un fel de baraj îngropat în albia fluviului — menit să ridice nivelul apei cu aproximativ un metru. Ca măsură imediată, au scufundat controlat două barje de câte 80 de metri lungime în apropierea centralei, creând o rezistență artificială care a împins apa mai sus. Premierul Péter Magyar declarase că „autoritățile depun eforturi supraomenești” pentru a menține centrala în funcțiune. Pe 19 august, chiar înainte de Ziua Națională a Ungariei, a anunțat că operațiunea a reușit.
România a scufundat patru barje, față de două în Ungaria, și n-a obținut nimic utilizabil. Ministrul interimar al Transporturilor, Radu Miruță, se lăudase cu o creștere de opt centimetri a nivelului apei — insuficientă pentru a evita oprirea reactoarelor. Explicația publică oferită de ministrul interimar al Mediului, Diana Buzoianu, a dat măsura situației: principalul vinovat identificat a fost un dâmb care „a uitat să se anunțe” înainte să blocheze efectul barjelor.
Ce înseamnă concret eșecul de la Cernavodă
La Cernavodă, centrala preia apa de pe brațul Dunărea Veche, după bifurcația cu brațul Bala, ceea ce reduce local debitul disponibil. Asta complică lucrurile, e adevărat. Numai că autoritățile române nu au reușit să explice public de ce scufundarea a patru barje n-a produs efectul scontat și de ce un obstacol neprevăzut în albie a demolat un plan prezentat drept salvator. Răspunsul onest e că planificarea a fost precară, iar comunicarea publică a compensat lipsa rezultatelor.
Există și o problemă de fond rămasă nediscutată serios. Centralele nucleare cu sisteme de răcire dependente de nivelul unui fluviu sunt vulnerabile structural la secetă hidrologică. Schimbările climatice fac ca astfel de episoade să devină mai frecvente și mai severe. Cernavodă produce în mod normal circa 20% din consumul național de energie electrică — o vulnerabilitate de această amploare cere un plan, nu improvizație de urgență.
Ce urmează pentru Cernavodă și ce lecție rămâne după această vară
Centrala de la Cernavodă urmează să reia producția după ce nivelul Dunării va reveni la valorile necesare răcirii reactoarelor. Fără un prag construit pe fundul fluviului sau o altă soluție structurală, același scenariu poate reveni la prima secetă prelungită. Ungaria iese din această criză cu centrala în funcțiune și cu un proiect de infrastructură în execuție.
România iese cu 12 milioane de lei cheltuiți, două reactoare oprite și aceeași vulnerabilitate intactă. Ministere care își dispută meritul pentru opt centimetri de Dunăre nu sunt un răspuns pentru iarna viitoare, și nici pentru vara de după.
