Drumuri, iluminat, salarii, utilaje, șanțuri, reparații, sărbători locale, consultanță, proiecte, combustibil, salubritate, școli, cămin cultural. În fiecare comună există un buget. În fiecare an se votează sume. În fiecare lună se fac plăți. Întrebarea este simplă: câți oameni știu cu adevărat pe ce se duc banii comunei?
Bugetul unei comune nu este caietul personal al primarului. Nu este nici o hârtie pentru contabili, ascunsă într-un birou. Este document public. Din el se vede ce bani intră în localitate, ce cheltuieli sunt planificate, ce investiții se promit și ce priorități are administrația. Legea finanțelor publice locale nr. 273/2006 stabilește cadrul privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice locale, inclusiv pentru bugetele comunelor, orașelor și municipiilor.
Pe scurt, comuna are bani din mai multe surse: impozite și taxe locale, cote și sume defalcate de la bugetul de stat, subvenții, fonduri europene, programe naționale, amenzi, taxe speciale, chirii, concesiuni, vânzări de bunuri, după caz. În comunele mici, veniturile proprii sunt adesea modeste. De aceea, multe primării depind de banii veniți prin bugetul de stat, consiliul județean sau programe de investiții.
Asta nu schimbă însă obligația de transparență. Chiar dacă banii vin de la Guvern, de la județ sau din fonduri europene, tot bani publici sunt. Oamenii au dreptul să știe ce se face cu ei. Nu ajunge să audă la magazin că „s-a luat un proiect” sau că „s-a dat lucrarea”. Trebuie să vadă hotărârea de consiliu local, bugetul, lista de investiții, contractul, firma câștigătoare, valoarea și termenul.
Bugetul local se aprobă de consiliul local. Asta înseamnă că nu doar primarul decide. Primarul propune, aparatul de specialitate pregătește documentele, dar consilierii locali votează. Ei poartă răspundere politică și administrativă pentru felul în care aprobă banii comunei. Dacă într-o comună se cheltuie mult pe evenimente și puțin pe drumuri, dacă se cumpără utilaje dar șanțurile rămân pline, dacă se plătesc servicii de consultanță iar oamenii nu văd rezultate, consiliul local nu poate spune că nu știa.
Bugetul spune multe despre o administrație. Nu discursul de la sărbătoarea comunei. Nu poza cu panglica tăiată. Bugetul arată adevărul rece: câți bani merg pe funcționare și câți pe dezvoltare. Funcționarea înseamnă salarii, utilități, combustibil, întreținere, bunuri și servicii. Dezvoltarea înseamnă investiții: drumuri, rețele, clădiri publice, școli, iluminat, utilaje, lucrări noi. O comună care consumă aproape tot pe funcționare și are investiții mici rămâne blocată.
Oamenii ar trebui să se uite la câteva capitole mari. Cât costă salariile primăriei. Cât se dă pe iluminat public. Cât se dă pe salubritate. Cât se dă pe reparații de drumuri. Cât se dă pe combustibil și întreținere utilaje. Cât se dă pe cultură, sport, evenimente. Cât se dă pe consultanță și studii. Cât se dă pe investiții reale. Nu pentru scandal, ci pentru control civic minim.
Legea transparenței decizionale nr. 52/2003 are ca scop creșterea responsabilității administrației față de cetățean, implicarea cetățenilor în procesul de luare a deciziilor și creșterea transparenței administrației publice. În cazul proiectelor de acte normative, autoritatea trebuie să publice anunțul pe site, să-l afișeze la sediu și să permită transmiterea de propuneri.
În teorie, un cetățean poate cere dezbatere, poate trimite observații și poate întreba de ce se alocă bani într-o parte și nu în alta. În practică, mulți află bugetul după ce a fost votat. Uneori nu intră nimeni pe site. Uneori site-ul primăriei este greu de urmărit. Uneori proiectele apar fără explicații clare. Uneori ședințele se țin formal, iar oamenii nu sunt obișnuiți să participe. De aici apare administrația făcută în cerc restrâns.
Un buget local ar trebui explicat pe înțelesul oamenilor. Nu doar publicat într-un PDF cu zeci de coduri bugetare. Primăria ar putea afișa o sinteză simplă: câți bani are comuna anul acesta, de unde vin, pe ce se duc, ce investiții se fac, cât costă fiecare lucrare, ce datorii există, ce proiecte sunt în derulare. O pagină clară ar face mai mult decât zece ședințe în care se citesc formule contabile.
A doua problemă este contractul. Cine primește banii? Aici începe partea sensibilă. Se repară drumuri. Cine a luat lucrarea? Se schimbă becuri. Cine le schimbă? Se fac șanțuri. Cine execută? Se cumpără utilaj. De unde? Se pune piatră pe drum. Cât costă tona? Se face consultanță pentru proiect. Cine e consultantul? Se organizează zilele comunei. Cine ia scena, sonorizarea, mâncarea, publicitatea?
Achizițiile publice sunt reglementate prin Legea nr. 98/2016. Autoritățile contractante, inclusiv primăriile, trebuie să cumpere lucrări, produse și servicii cu respectarea regulilor de achiziții publice. Legea stabilește proceduri, praguri, obligații și principii de bază. Nu orice cumpărare înseamnă licitație mare, dar orice cumpărare din bani publici trebuie să aibă justificare, documente și urmă.
Există achiziții directe, proceduri simplificate, licitații deschise, acorduri-cadru și alte forme prevăzute de lege. La nivel de comună, multe contracte mici se fac prin achiziție directă. Asta nu înseamnă că sunt ilegale. Achiziția directă este permisă în limitele legii. ANAP explică însă că autoritatea contractantă are obligația să deruleze achizițiile directe în baza prevederilor Legii 98/2016 și a normelor interne.
Problema apare când achiziția directă devine obicei pentru aceleași firme, aceleași lucrări, aceleași servicii, fără concurență reală. Legalitatea unei achiziții nu se judecă doar după faptul că apare în platformă. Se judecă și după necesitate, preț, oportunitate, calitate, repetare, legături între persoane, fragmentarea contractelor și rezultatul din teren.
Cetățeanul nu trebuie să fie expert în achiziții ca să pună întrebări. Dacă o uliță se repară în fiecare an și se strică după prima ploaie, întrebi cine a lucrat, cât a costat și cine a recepționat. Dacă se schimbă becuri LED și strada rămâne în beznă, întrebi cine a furnizat și cine a verificat. Dacă se cumpără utilaj scump și stă în curte, întrebi cine a propus achiziția și pentru ce program de lucru.
Platforma publică pentru achiziții este SEAP/SICAP, disponibilă prin e-licitatie.ro. Acolo pot fi găsite anunțuri, proceduri, contracte și achiziții, în funcție de tipul cumpărării și de datele publicate. Nu toate informațiile sunt ușor de citit pentru omul obișnuit, dar firma, valoarea și obiectul contractului pot fi urmărite în multe cazuri. Pentru contractele locale, o căutare după numele primăriei poate arăta multe.
Totuși, oamenii nu ar trebui obligați să devină detectivi pe SICAP ca să afle ce face primăria. Primăria poate publica pe site lista achizițiilor, contractele, valorile, firmele, stadiul lucrărilor și procesele-verbale de recepție, acolo unde legea permite publicarea. Legea 544/2001 privind accesul la informații de interes public definește informația de interes public ca orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice.
Mai mult, autoritățile publice au obligația de a răspunde în scris la solicitările de informații publice în 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile, în funcție de complexitate. Asta înseamnă că un cetățean poate cere oficial contractul pentru o lucrare, valoarea, firma câștigătoare, procedura folosită, recepția și plățile efectuate. Nu trebuie să fie consilier local. Nu trebuie să explice de ce întreabă.
O cerere simplă poate suna așa: „Vă solicit, în baza Legii 544/2001, să îmi comunicați copia contractului privind lucrarea de reparare a drumului comunal de pe strada…, valoarea contractului, firma executantă, procedura de achiziție, data recepției și plățile efectuate până în prezent.” Cererea se depune la registratura primăriei sau se trimite pe e-mail, cu solicitare de număr de înregistrare.
Dacă primăria refuză sau nu răspunde, există pași. Se poate face reclamație administrativă. Se poate sesiza prefectura pentru probleme de legalitate ale hotărârilor. Se poate merge în instanță pentru refuzul comunicării informațiilor publice. În cazuri grave, când există indicii de fraudă, conflict de interese, lucrări fictive sau plăți pentru lucrări neexecutate, pot fi sesizate instituții de control. Dar primul pas rămâne cererea scrisă și documentul cerut concret.
Contractele primăriei trebuie urmărite și în teren. Hârtia poate spune „reparații drum”. În teren vezi dacă s-a pus piatră, dacă s-a compactat, dacă șanțurile au fost curățate, dacă apa se scurge, dacă lucrarea ține. Hârtia poate spune „modernizare iluminat public”. În teren vezi dacă becurile funcționează. Hârtia poate spune „amenajare spațiu verde”. În teren vezi dacă s-au plantat copaci sau doar s-au plătit.
Un control civic sănătos nu înseamnă să pornești de la ideea că toți fură. Înseamnă să verifici. Să întrebi. Să ceri acte. Să compari suma cu lucrarea. Să vezi dacă firma câștigătoare are activitate, angajați, utilaje, experiență. Să vezi dacă aceleași firme apar mereu. Să vezi dacă lucrările sunt împărțite în bucăți mici. Să vezi dacă recepția s-a făcut deși lucrarea este slabă.
La sate, problema este că relațiile sunt apropiate. Firma este a cuiva cunoscut. Muncitorii sunt rude cu cineva. Primarul, consilierii, angajații primăriei și antreprenorii se știu între ei. Asta nu este automat ilegal. În localități mici, oamenii se cunosc. Dar tocmai de aceea transparența trebuie să fie mai mare, nu mai mică. Când toată lumea se știe cu toată lumea, actele trebuie să vorbească limpede.
O altă zonă sensibilă este consultanța. Proiecte, studii, documentații, strategii, cereri de finanțare. Unele sunt necesare. Fără proiecte bine făcute nu obții bani pentru drumuri, apă, canalizare sau școli. Dar consultanța poate deveni și locul în care se plătesc sume greu de verificat de omul simplu. De aceea trebuie întrebat: pentru ce s-a plătit, cine a livrat documentația, ce rezultat a produs, s-a obținut finanțarea sau nu?
Evenimentele locale sunt alt capitol unde bugetul poate spune multe. Zilele comunei, spectacole, scenă, artiști, sonorizare, artificii, mese festive, promovare. Nu este greșit ca o comună să aibă viață culturală. Dar când drumurile sunt praf, apa vine murdară, școala are probleme și iluminatul nu funcționează, oamenii au dreptul să întrebe dacă petrecerea era prioritatea anului.
Utilajele sunt un alt exemplu bun. O comună cumpără buldoexcavator, tractor, lamă de zăpadă, tocător de vegetație, remorcă sau autoutilitară. Pe hârtie, sună bine. În teren contează dacă utilajul lucrează, cine îl conduce, cât combustibil consumă, ce lucrări face lunar și dacă înlocuiește contractele scumpe cu firme private. Altfel, utilajul devine poză de campanie și cheltuială de întreținere.
Bugetul trebuie citit împreună cu execuția bugetară. Bugetul arată ce se propune. Execuția arată ce s-a făcut efectiv. O administrație poate promite investiții mari la început de an, dar la final banii să se ducă mai ales pe funcționare. De aceea, cetățenii ar trebui să ceară nu doar bugetul aprobat, ci și execuția bugetară trimestrială sau anuală. Legea finanțelor publice locale include raportarea bugetelor locale în cadrul său de reglementare.
Pentru oamenii din comună, întrebările utile sunt simple. Câți bani a avut comuna anul acesta? Cât a venit din taxe locale? Cât a venit de la stat? Cât s-a cheltuit pe salarii? Cât pe drumuri? Cât pe iluminat? Cât pe gunoi? Cât pe evenimente? Câte contracte a primit aceeași firmă? Ce lucrări au fost recepționate? Ce datorii are primăria? Ce proiecte sunt începute și neterminate?
Consilierii locali ar trebui întrebați direct. Ei votează. Dacă un consilier spune „nu știu”, e rău. Dacă spune „așa a zis primarul”, e și mai rău. Rolul consiliului local nu este să ridice mâna automat. Este să verifice, să întrebe, să ceară explicații și să reprezinte oamenii. Într-o comună normală, proiectele importante se discută public, nu se trec repede la finalul ședinței.
Cetățeanul poate participa la ședințele publice ale consiliului local. Poate cere proiecte de hotărâre. Poate trimite observații. Poate cere procesul-verbal. Poate cere hotărârile adoptate. Poate cere lista de investiții. Poate cere contracte. Nu trebuie să fie scandalagiu. Trebuie să fie atent. Administrația se schimbă greu, dar se schimbă mai repede când oamenii întreabă în scris.
Pentru Pogonul, subiectul poate fi dus în comunitate foarte bine, pentru că atinge nervul local. Nu întrebi abstract „susțineți transparența?”. Întrebi concret: „Știți cât a costat drumul de pe ulița voastră?” „Știți cine schimbă becurile?” „Știți cât plătește comuna pentru gunoi?” „Știți ce firmă a luat șanțurile?” Acolo apar comentariile reale.
Un sat nu se conduce doar din biroul primarului. Se conduce și prin ochii oamenilor care văd când lucrarea e bună, când asfaltul se rupe, când șanțul e făcut prost, când becul nu merge, când firma vine doar înainte de alegeri și când banii publici sunt cheltuiți fără explicații.
Bugetul comunei nu este un secret. Contractele primăriei nu sunt proprietatea nimănui. Sunt bani publici, lucrări publice și documente publice. Iar acolo unde oamenii nu întreabă, administrația se obișnuiește să nu explice.
