Am trăit iernile dinainte de ’90. Erau la fel de reci; uneori mai reci decât ce prindem azi. Doar că nu speriau pe nimeni. Lumea știa ce are de făcut. Te îmbrăcai cu mai multe haine, îți puneai căciula bine pe urechi, îți înfășurai fularul până la nas și mergeai mai încet pe gheață. Nu exista panică la fiecare fulg; exista o normalitate tăcută: e iarnă, te descurci.
Acum, dacă scade temperatura sub minus cinci, apar stirile apocaliptice. „Ger năprasnic.” „Vine iadul alb.” „Blocaj total.” „Cod roșu, România îngheață.” Un fel de film prost, cu aceeași muzică, reluat în fiecare ianuarie. Și, ca de obicei, titlurile sunt mai dramatice decât iarna.
Înainte de ’90 n-aveam centrale, n-aveam termostate inteligente și nici calorifere care să-ți țină casa la 24 de grade constant, ca într-un incubator. Aveam sobe, calorifere chinuite, uneori apă caldă „când era”, și geamuri pe care le etanșai cu vată și hârtie, lipită cu aracet sau cu gumă făcută în casă. Mulți țineau pătură pe ușă, la intrare, ca să nu tragă curentul. Seara, dacă era ger, dormeai cu șosete de lână, cu flanel pe tine și cu sticla cu apă caldă la picioare, învelită într-un prosop. Și tot nu făcea nimeni tragedie. Asta era iarna.
Pe drum, era altă lume. Mergeam la școală prin zăpadă până la genunchi, cu ghiozdanul greu și cu mâinile înghețate în mănuși care se udau repede. Nu se oprea școala pentru două troiene. Nu exista „s-a anulat ora că e frig.” Exista cel mult o zi-două în care nu mai circula nimic și atunci te trezeai cu o bucurie vinovată, ca și cum ai fi câștigat la loto. În rest, te ridicai și plecai. Cu cheia la gât, cu capul în pământ, să nu-ți intre vântul în ochi.
Iarna nu era comodă, dar era previzibilă. Știai că la colțul blocului se face polei. Știai că lângă gardul ăla bate vântul rău. Știai că, dacă prinzi gheață, nu te arunci ca pe asfalt. Și mai știai ceva. Dacă intri în casă ud leoarcă, nu faci plângere pe Facebook; îți pui hainele la uscat și gata.
Acum avem ghete „antiderapante” cu talpă de nu știu ce compus, avem haine termo, avem încălzire în scaun la mașină, avem dezaburire, avem sare și soluții pentru carosabil, avem aplicații cu „meteo live”, avem mâncare la ușă și curieri în fiecare cartier. Avem, teoretic, tot ce trebuie ca iarna să fie suportabilă. Și totuși, la prima ninsoare mai serioasă, pare că se termină țara. Un strat de zăpadă de două palme și, brusc, descoperim că n-avem roți, n-avem nervi, n-avem răbdare.
Și mai e ceva. Înainte, oamenii se protejau fără să le spună cineva. Bătrânii nu ieșeau pe ger, doar ca să „se plimbe”. Stăteau în casă, își făceau treaba dimineața, apoi se retrăgeau. Aveau grijă de ei, din instinct și din experiență. Îi vedeai cu căciuli groase, cu paltoane lungi, cu fulare trase bine. Nu era rușine să arăți că te aperi de frig. Era normal.
Iar copiii… copiii erau în oraș iarna ca într-un parc de distracții. Derdeluș, bulgăreală, sănii improvizate din capace de plastic sau din saci, patine pe gheața de pe alei, fără cască, fără genunchiere, fără plan de siguranță. Ne făceam până la piele, intram în scară cu zăpada în galoși și cu obrajii arși de frig. Ne dezbrăcam lângă sobă, ne frecam mâinile, beam un ceai și ieșeam iar. Și nimeni nu suna isterizat din cinci în cinci minute să vadă dacă mai trăim.
Țin minte și “trucurile” de iarnă. Ziar în bocanci dacă nu aveai tălpic. Pungă peste șosetă când îți intra apă. Șnur la mâneci dacă îți pierdea mama mănușile. Și nelipsitul mers pe lângă zid, să te ferești de vânt. Nimic sofisticat. Dar funcționa.
Nu știam de „vortex polar”, „chill factor”, „front arctic”. Știam doar atât: e frig, îți pui hainele potrivite, nu te încăpățânezi să te dai viteaz în cămașă subțire și nu pleci la drum lung cu rezervorul gol. Ne-am descurcat cu mult mai puține cuvinte și cu mult mai multă practică.
Și totuși, titlurile ne îngheață mai tare decât gerul. Iarna paralizează. Zăpada “lovește”. Frigul “ucide”. România “se blochează”. Da, e iarnă. Ca-n ’85. Ca-n ’87. Și ce bine că mai avem și ierni; altfel n-am mai ști ce înseamnă să fii pregătit, nu doar speriat.
