„Am fost atras de liniștea zonei, aerul curat și apropierea față de oraș, care face ca deplasările pentru cumpărături sau serviciu să nu fie o problemă.” Leonard, un tânăr mutat recent din Cluj-Napoca, explică simplu de ce a ales să-și facă viața la țară. Nu e singurul. Și tocmai asta face ca povestea comunei Aiton să merite toată atenția.
La numai 15 km de Cluj-Napoca, Aiton era acum un deceniu un sat pe moarte. Nouă sute de oameni, medie de vârstă de 70 de ani, copii de negăsit pe uliță. Tabloul obișnuit al depopulării rurale din România, repetat de sute de ori în toate județele țării. Între timp, ceva s-a schimbat radical.
Legea 15 din 2003, instrumentul ignorat pe care Aiton l-a folosit serios
Administrația locală a pornit de la o lege existentă, ignorată de cele mai multe primării: Legea 15 din 2003, care permite unităților administrativ-teritoriale să aloce loturi de teren pentru construcția de locuințe de către tinerii până în 35 de ani. Nu e o lege nouă. E o lege pe care Aiton a decis să o folosească serios.
Primăria a împărțit terenul disponibil în 42 de parcele, fiecare de aproximativ 1.000 de metri pătrați. Prețul de concesionare variază între 11,5 și 16,1 euro pe metru pătrat, în funcție de modalitatea aleasă. Unii au obținut loturi gratuit, alții le-au concesionat pe 49 de ani — cum a făcut Adi Stan, care a ridicat deja o casă pe structură de lemn. Calculul financiar e cel care a convins: o casă construită în Aiton ajunge la aproximativ 60.000 de euro, cât costă o garsonieră în Cluj-Napoca.
Infrastructura funcțională, jumătatea de ecuație pe care mulți o uită
Detaliul care schimbă tot: rețelele de apă, curent electric și gaze sunt funcționale în comună. Fără asta, nici prețul mic al terenului nu ar fi convins pe nimeni să renunțe la oraș. Apropierea de Cluj-Napoca nu e un detaliu secundar — e cealaltă jumătate a ecuației. Un sat izolat la 80 de km de un centru urban nu ar putea replica același efect, oricât de ieftine ar fi terenurile.
Ceea ce face Aiton nu e un miracol administrativ. E aplicarea corectă a unui instrument legal pe care România îl are de peste 20 de ani. Asta e și partea frustrantă a poveștii: nu a fost nevoie de fonduri europene speciale sau de investitori străini. A fost nevoie de o primărie care să facă ce primăriile ar trebui să facă. Modelul funcționează pentru că rezolvă simultan trei probleme reale ale tinerilor: costul locuinței, accesul la servicii și distanța față de locul de muncă.
Un model replicabil și o întrebare la care România nu a răspuns încă
Modelul Aiton nu e universal aplicabil, dar e replicabil în zeci de localități din jurul marilor orașe: Iași, Timișoara, Brașov, Sibiu, Constanța — toate au în raza lor comune care se golesc lent și care au terenuri disponibile. Ce le lipsește nu e legea. Le lipsește voința de a o folosi.
Schimbarea nu e doar demografică. Pe străzile din Aiton se aud din nou glasuri de copii, iar locuitorii vechi și cei noi încep să formeze ceva care seamănă cu o comunitate. Primăria nu a anunțat public o nouă rundă de concesionări, dar evoluția demografică va impune curând decizii legate de infrastructura școlară și medicală — cerere care crește odată cu populația tânără. Întrebarea pe care Aiton o pune, fără să o rostească explicit, e dacă România vrea cu adevărat să-și salveze satele sau preferă să continue să le jelească.
