Într-o zi însorită de vară am lăsat biblioteca plină, calculatorul și Internetul și am plecat la „specializare” pe Valea Cibinului, în județul Sibiu. Nu la vreun institut celebru, nu la vreun cabinet cu uși lucioase; ci la un baci bătrân, cunoscut de mai demult de revista noastră: Babu Nițu al lui Ștef, din Gura Râului.
„Babu” nu e o poreclă. În zona Sibiului e un fel de salut cu respect, un cuvânt care spune din start că omul din fața ta e bătrân, a văzut multe și merită ascultat. La 83 de ani, împliniți în aprilie, Babu Nițu nu e doar unul dintre cei mai vârstnici ciobani din sat. E și sfetnic în pricinile vieții, iar peste asta, are o minte aparte pentru medicina satului. Așa îl descriu cei care-l caută. Așa l-am găsit și eu.
Vara nu-i de găsit acasă. Urcă singur la munte, la oi. Ca să ajungi la el, urci vreo treizeci de kilometri pe drum forestier, noroit, șerpuit pe lângă pâraie. După asta începe drumeagul prin pădure, pe care nu mai intră nicio mașină. Te ridici pe picioare și intri în codrul de brazi, pe alocuri doborâți de vânturi, care îți deschid din loc în loc priveliștea spre crestele Cindrelului, cu iezerele și vârfurile încă ținute în gheață și zăpadă.
Nu știam unde e stâna, dar lătratul câinilor ciobănești care îți „adulmecă urma” îți arată direcția. M-am îndreptat spre ei cu curaj și cu o bâtă zdravănă, până când m-am trezit înconjurat de vreo zece dulăi. Semn bun că am ajuns, semn rău că puteam să plec în petice. Singura soluție a fost să strig cât mă ține gura, să audă ciobanii și să mă scoată din colți. Au venit repede, au țipat la câini, mi-au făcut loc.
Babu Nițu era exact cum te-ai aștepta să fie un om care urcă muntele la 83 de ani. În plin lucru. Mulgea oile. Tarcul era în inima pădurii, sub niște brazi uriași care lăsau soarele doar în fâșii. I-am spus cine sunt și de unde vin. A zâmbit, dar nu s-a grăbit să „dea interviu”. M-a încercat în dinți, cum zice el, ca pe galbeni: „Păi noi ședem toată ziua la stână, nu știm nimic. Dumneavoastră, care veniți de la oraș, știți cu siguranță mai multe și poate ne învățați și pe noi”.
Dacă treci peste orgoliul de orășean „învățat” și nu te ambalezi, începe să te întrebe, de parcă ar vrea să vadă dacă meriți: „Dar lemnul lupului îl cunoașteți? Crește, ia așa, pe lângă câmpuri”. „Brusturele trebuie să-l știți, face la vremea asta ca un puf alb pe lângă pârâie”. Dacă ai răbdare și răspunzi fără țâfnă, se dezleagă încet la vorbă. Te bate pe umăr. Și te poartă cu el într-o lume care, de la distanță, pare fabuloasă: leacurile populare din Mărginimea Sibiului. O inițiere pe poteci umede și întunecoase de pădure, apoi pe plaiuri însorite, unde fiecare buruiană așteaptă parcă să-i rostească numele.
Bradul, leacul ciobanului
„Domnule, să știți de la mine că cel mai bine îi să te știi cu un meșteșug”. Așa începe. Spune că a învățat de la bătrâni „meșteșugul la buruienile de leac”, că n-a râs de nimeni și că meseria asta se fură, nu se învață în școli, fiindcă școala e teorie și bătrânii sunt practică. Povestește cu haz amar despre feciorul lui, veterinar, care „nu vrea să știe decât de injecții”, iar la stână, când se îmbolnăvește om sau animal, nu ai de unde scoate seringă și fiolă. Mai zice și altceva, în stilul lui: nici la injecție nu poți pune mâna în foc că tot ce e în ea e bun.
Apoi îți arată bradul de care te rezemi: plin de rășină. Dacă un om sau un animal se „betejește” la un picior, dacă e lovitură sau vânătaie, iei rășină, o pui „pe din două” cu seu de oaie, le topești la foc domol, le lași la răcit. Cu unsoarea rămasă ungi lovitura și vânătaia și, zice el, „numaidecât se vindecă, mai repede decât cu doctoriile de la oraș”.
Dacă e rană cu sânge, pune rășina în rachiu tare, o lasă „la dospit”, apoi spală rana cu lichidul ăla. Spune că se închide și se vindecă fără să coacă.
Pentru reumatism, încălzește rășina tare, dar nu până să ardă pielea. O pune pe „ciocurile dureroase” de la picioare și mâini, leagă pe deasupra cu pânză și ține cam o jumătate de zi. În fiecare zi, o lună sau două. Zice că „ciocurile se topesc” și că mulți au scăpat de doctori și operații grele cu rășina de brad. Asta e povestea lui, așa o spune, cu toată convingerea.
Ghințura, rachiu și ficatul obosit
Aici se vede ochiul de om de munte care a privit satul schimbându-se. Spune direct că azi lumea bea „până nu mai poate”, că parcă și femeile s-au apucat să bea mai mult ca bărbații, și după aia vin durerile de ficat. Și vin la el cu rugăminți.
Vara, urcă „pe muchia muntelui”, unde se termină pădurea și mai stă câte un petec de zăpadă. Acolo găsește ghințura (Gentiana asclepiadea). Zice că e cale de o zi, dar se duce în fiecare an și ia două-trei rădăcini. Pe lângă ele pune câteva frunze de rostopască, zece fire de patru-frați, o rădăcină de osul-iepurelui. Le pisează pe toate și le pune într-un litru de rachiu. Le lasă două săptămâni la soare.
Din leacul ăsta omul ia câte 2–3 linguri pe zi. Și Babu completează imediat ce e important pentru el: mâncare cu socoteală. Fără prăjit, fără multă osânză; mai mult din ce dă câmpul și lapte.
Vascul, cel de pe păr, și ceaiul lăsat peste noapte
Vascul (Viscum album) îl descrie ca pe o tufă verde în copacul gol, iarna. Îți spune că sunt mai multe feluri: de păr, de prun, de salcie, de plop, de măr. Cel mai bun, după el, e cel de pe păr.
Îl dă „la diabet” așa: frunza uscată pisată; o lingură rasă la cană; o lași cam zece ceasuri; apoi îl bei. Zice că se beau două-trei căni pe zi. Mai spune că doctorii zic că nu e leac pentru diabet, dar el insistă că este. Tot pentru diabet recomandă frunză de afin și frunză de dud, făcute fiertură, băute „o litră-două peste zi”. Și zice că au fost oameni care după vasc și fiertura asta n-au mai avut nevoie de „doctorii de diabet”.
Tot vascul de păr, luat în apă, îl dă pentru inimă, la palpitație și nădușeală, și pentru tensiune. Pentru tensiune insistă că trebuie luat multă vreme, luni, zilnic. Vara, pe căldură „nădușitoare”, zice că se iau și trei căni pe zi.
Brânca-ursului și genunchiul lovit de cal
Brânca-ursului (Heracleum sphondylium) o descrie simplu: înaltă de un stat de om, pe marginea pârâurilor, frunză mare, crestată. Leacul intră în poveste printr-o întâmplare: calului îi sare potcoava, îl pune pe un cioban să țină calul, dar nu îl ține bine și calul îl lovește în genunchi. Durerea îl „săgetează” până în cap. E singur pe munte, se tăvălește pe jos, nu știe ce să facă. Coboară la pârâu, găsește frunza, își amintește de un om din sat, ia două-trei frunze, le pisează pe o piatră, le leagă pe genunchi.
În câteva ceasuri durerea îl lasă „ca luată cu mâna”. După trei zile abia mai are umflătură și poate merge. Spune și azi, la bătrânețe, că urcă la stână „ca un flăcău de douăzeci”.
Mai adaugă ceva: spre august, când floarea dă în sămânță, ia sămânța, o pisează și o dă la om, bărbat sau femeie, „care nu poate să aibă copii”.
Mușchi de brad pentru opăreală, arsuri și gât
Mușchiul de brad (Usnea barbata) e acela ca o pânză atârnată pe ramuri. Zice că se culege pe vreme uscată. După cules se pune în pod sau în tindă să se zvânte bine. Apoi îl mărunțești și îl pui în cizme, printre degete, contra opărelii de la transpirație și mers mult încălțat.
Pentru arsură de soare și orice arsuri, face fiertură din patru linguri la litru și o folosește „ca să nu coacă”, adică să nu se infecteze și să se vindece repede, fără semn urât. Iarna, gargara cu fiertura fierbinte, să nu se prindă răceala în gât.
Și spune clar: la tusea din „plumoni”, adică din plămâni, folosește alt mușchi, de piatră.
Steregoaia, planta periculoasă și leacul dur pentru beție
Steregoaia (Veratrum album) crește înaltă pe lângă stână, cu frunză lată și floare albă. Babu avertizează că e cam otrăvitoare; oaia sau vita dacă o mănâncă, e bai mare. Și la om la fel. Dar, zice el, dacă știi s-o folosești, e „cel mai bun leac” pentru cei care nu se pot opri din băut.
Povestește cum au venit femei cu feciori care beau până nu mai știu de ei și stau mai mult la cârciumă decât la câmp sau la oi. Una a ajuns la el plângând, de frică să nu afle băiatul că vrea să-l dezvețe, fiindcă o amenința și o bătea pentru bani. Babu îi spune, cu bătrânețea lui în piept, că dacă e ceva, îl „izghie de pământ”.
Și îi dă rețeta exactă, cum ai pus-o tu: o lingură-două, nu mai mult, de rădăcină pisată de steregoaie într-o damigeană cu vin. Îl lasă să bea cât poftește. După ce bea, îl apucă un rău de stomac și varsă tot, de nu se mai poate opri. După ce pățește asta de câteva ori, nu-i mai trebuie băutură. Merge și la doctor; doctorii îi zic că de la vin și rachiu i se trage. Și așa se prinde sila.
Aici chiar merită spus scurt, omenește: e o plantă toxică; povestea e poveste, nu îndemn de folosit acasă.
Mușchiul de piatră, ploaia deasă și neamțul cu elicopterul
Mușchiul de piatră (Cetraria islandica) intră ca într-o povestire de munte. Spune că s-a „chert”, s-a pierdut, într-o ploaie și o ceață deasă de o tai cu cuțitul. Era cu un tovarăș, au încurcat potecile și au ajuns două muchii de munte mai încolo. Pustietate. Ploaia se întetea, se făcea seară. Și atunci au auzit, ca prin vis, talăngi de oi. Au mers într-acolo și au găsit un cioban singur cu turma, ud și el, cu lemne ude, fără foc.
Babu spune că pe frigul ăla, dacă nu făceau ceva, sigur se îmbolnăveau la plămâni; „nu te joci cu răceala din munte”. Face focul cum știe de la un bătrân, cu mușchi de brad și încă un lemn. Apoi pune la fiertură mușchi de piatră din desagă.
Zice că mușchiul de piatră e „cel dintâi leac de pe pământ” pentru bolile de plămâni. Crește ca o blană pe pietre, mai sus de o mie opt sute de metri, la aer curat. Îl desprinzi cu cuțitul, îl lași să se usuce, apoi faci fiertură. Doza e acolo, exact cum ai scris: o jumătate de lingură la o cană de apă. Nu îl lași să dea în clocot; doar îl opărești.
Mai spune că se poate face și „plămădeală” în rachiu și că e și mai bună. Și povestește cum au venit oameni care nu scăpau de tuse, unii cu plămânii „betejiți” de la tutun ori cu tuberculoză, și el zice că au scăpat cu mușchiul de piatră. Aici, din nou, e vocea lui. În realitate, tuberculoza nu se tratează cu ceai, dar eu ți-am păstrat exact ce spune el, ca parte din portret.
E și episodul cu neamțul: vine un german și îl roagă să-l ducă sus, să-i arate unde găsește mușchi de piatră. Babu refuză, că nu vrea să „chelească munții” de mușchi. Neamțul zice că vine cu elicopterul și-l urcă până în vârf. Babu îi răspunde sec: „Ce-mi trebuie mie, om bătrân, să atârn ca cioara pe cer?”. Mai bine se duce el pe jos, aduce și-i dă cât îi trebuie. Ajută omul la nevoie, dar nu să vină străinii să ia „tat-tat”.
Leurda, „aiurda”, și mierea pentru mintea neliniștită
Leurda (Allium ursinum) e „mai blândă” decât planta aspră de munte. Are gust ca usturoiul, crește mai jos, prin păduri de deal. Oamenii mănâncă frunzele pe pâine sau cu mămăligă, și Babu zice că e bună la inimă și la rinichi.
Dar el o ține minte mai ales pentru cei „cărora li s-a mișcat la cap”. Pentru tulburări, pentru insomnii, pentru mintea care te împinge spre necaz. Spune că frunzele, proaspete sau pisate, luate multă vreme, ajută „la nervi” și liniștesc.
Rețeta pe care o dă e limpede: frunza pisată în miere, „câtă miere atâta iarbă”. Se iau șase linguri pe zi, vreme de câteva luni. Și zice că multă lume a scăpat de năcaz cu leacul ăsta.
Cinci degete, sare pe frunză și durerea pleacă
Cinci degete (Potentilla reptans) e chiar lângă colibă. Floare galbenă, frunză măruntă, greu de cules. El o folosește proaspătă, abia culeasă, pentru junghiuri la rărunchi, colici renale, și pentru „măruntaie”, crampe abdominale ori colici biliare.
O culege cu floare cu tot, o pisează pe un lemn, o presară cu sare și o pune direct unde e durerea. Deasupra pune cârpă și blană de oaie, să țină căldura. Spune că durerea se duce ca luată cu mâna. Dacă o fierbe în apă sau o plămădește în rachiu, o dă contra diareei și pentru „răutăți la mațe”, infecții și inflamații intestinale.
Stevia stânelor, buruiana care crește doar pe locul oilor
Stevia stânelor (Rumex alpinus) crește doar unde e stână sau unde a fost stână. Babu spune că multe oi ar muri de „încurcătură de mațe” dacă nu ar exista buruiana asta. Se ia rădăcina, se lasă la soare, apoi se dă pisată.
La om o folosește pentru constipație, pentru oamenii „încuiați la mațe”. Doza o dă în funcție de om: o lingură la cei mai zdraveni, jumătate de lingură sau chiar un sfert la cei slabi. Tot rădăcina asta o dă și celor care au stat prin spitale cu ficatul; zice că scoate „răutatea din măruntaie”.
Laptele, zerul și frecția cu oțet de poamă
La final, Babu Nițu se întoarce la ceva banal și, tocmai de-aia, puternic în lumea lui: laptele. De vacă ori de oaie, dar proaspăt muls, cald. Zice că e „mai bun ca un medicament”. Îl dă la prunci care cresc strâmb, la rahitism, și la cei prea firavi, să se întărească.
La oamenii care răcesc mereu, seara le dă lapte proaspăt; dimineața și la amiază, le dă zer. La cei care nu pot dormi, care au capul plin și somnul fuge, o cană de lapte cald înainte de culcare. Și încă un lucru, foarte de-al lui: frecție la cap cu oțet de poamă, adică oțet de mere. De la frunte, de unde începe părul, până la ceafă, în fiecare seară. Spune că așa se risipesc grijile și amarul și omul doarme liniștit.
Asta e lumea lui Babu Nițu: un om care a trăit o viață între stână și pădure, care nu vorbește frumos, dar vorbește cu o siguranță pe care o vezi rar. Unele lucruri sunt simple și plauzibile; altele sunt spuse cu credința omului care a văzut oameni ridicându-se după ce au făcut exact ce le-a zis. Dacă iei textul ca pe un manual de tratament, greșești. Dacă îl iei ca pe un portret viu al medicinei de munte, cu rețete, doze, frici, orgolii și întâmplări, atunci îl înțelegi.
