Aceasta eleva inconstienta din anii 70, probabil chiar 80, merge singura pe strada catre scoala. Doamne fereste, bine ca am facut revolutia aia ca nu se stie ce se alegea de generatia mea cu halul in care ne-am riscat vietile mergand singuri spre scoala.
Pe vremea aia toti eram la fel de inconstienti. Iarna o luam prin baltoace si zapezi, nu ratam niciun petec de gheata ca sa ne dam pe el, eventual pe ghiozdane, iar vara…nici nu vreau sa ma gandesc, vara ne opream pe la garla, cei care ne-am scolit pe la tara.
Puteam sa murim in mai multe variante si scenarii, dar cred ca toti copiii din anii aia aveam cate un inger pazitor deasupra capului de nu crapam. Alta explicatie nu e.
Auzi, sa mergi singur la scoala, fara mama, fara tata, fara bona, fara bodyguard, fara jeep, fara orice alta masina, fara telefon mobil la care sa te sune familia isterizata din 5 in 5 minute ca sa se asigure ca esti safe, ca ai apasat corect pe clanta usii, n-ai alunecat pe vreo scara Richter, nu ti-a cazut vreo macara in cap, sau mai rau, n-ai sfarsit in vreun butoi din Caracal.
Prosti si inconstienti mai eram pe vremea aia, zau 😃
Si stai sa vezi, ca si dupa ce terminam orele tot singuri ne duceam catre case. Care pe jos, care atarnati de vreo caruta, care pe portbagajul unei biciclete, care cu tramvaiul sau troleul si tot asa. Jeep avea doar Ceausescu, iti dai seama?
Mamele lucrau, tatii la fel, bone nici nu existau in vocabular.
Dimineața începea cu o grabă simplă, fără planuri și fără discuții. Te trezeai; îți trăgeai hainele pe tine cum nimereai; îți îndesai caietele în ghiozdan; apoi ieșeai pe ușă ca și cum drumul până la școală era o treabă obișnuită, nu o expediție care trebuia supravegheată. Și, culmea, chiar era obișnuit. Nu pentru că era mai sigur; ci pentru că așa funcționa viața.
Iarna aveam ritualul ei. Ningea de rupea, iar noi tot plecam. Bocancii erau umezi din ziua de ieri; șireturile înghețate; mănușile, dacă le aveai, erau din alea care se udau repede și îți lipeau degetele. Pe uliță, zăpada era bătătorită, cu dâre de sanie și urme de cizme. Dacă ploua și era lapoviță, era mai rău. Ți se lipea noroiul de talpă, îți intra apă la glezne și ajungeai la școală cu șosetele grele. Nu făceai ședință de criză din asta. Îți scuturai haina la intrare; te frecai pe mâini; intrai în clasă.
Și plecam singuri. Nu ca act de bravură, ci pentru că nu exista alt scenariu. Părinții erau la muncă; nu stătea nimeni să te însoțească zilnic și nici nu cereai asta. Cheia de la casă era la gât, pe un șnur care te zgâria ușor la ceafă; o mai băgai pe sub cămașă; o mai scoteai când îți aminteai că se vede și poate ți-o smulge cineva. Uneori o țineai în buzunar, dar buzunarul era o promisiune fragilă, mai ales când te dădeai pe gheață.
Nu comentam. Nu fiindcă eram eroi; ci fiindcă nu aveam cu cine. Dacă te plângeai, nu se oprea lumea. Ningea la fel. Drumul rămânea același. Școala începea la aceeași oră. Așa că îți ajustai gulerul; îți înghițeai supărarea; mergeai mai departe. Când îți era frig, alergai douăzeci de metri, doar ca să îți încălzești sângele. Când îți era cald, îți descheiai geaca și o luai iar cu mâinile în buzunare.
După ore, povestea continua la fel de “inconștient”. Tot singuri. Pe jos, agățați de o căruță, pe portbagajul unei biciclete, cu tramvaiul dacă erai la oraș. Iar când ajungeai acasă, începea partea pe care mulți o uită: gospodăria mică a copilului. Din clasa întâi, mulți dintre noi știam să ne încălzim mâncarea singuri. Nu gourmet; ceva simplu. O ciorbă într-o oală de email. O felie de pâine cu margarină sau cu gem. Un cartof copt rămas de ieri. Dacă era sobă, puneai un lemn și te uitai atent să prindă. Dacă era aragaz, îl porneai cu grijă, cum te învățase mama într-o seară, rapid, fără explicații lungi. Îți încălzeai farfuria, mâncai, spălai; uneori doar clăteai, că “mai târziu”.
Cheia de la gât nu era doar simbol; era program. Intrai, încuiai, lăsai ghiozdanul, îți făceai lecțiile. Nu pentru că îți plăcea; ci pentru că știai ce urmează dacă nu le faci. Și nu, nu exista varianta cu “am uitat”. În catalog nu exista “am uitat”. Exista notă, riglă, rușine și data viitoare.
Ne loveam, ne zgâriam, ne juleam genunchii. Ne ridicam și plecam mai departe. Dacă îți curgea sânge din nas, îți ștergeai cu mâneca. Dacă îți rupeai pantalonul, îl ascundeai. Dacă ți se udau caietele, le puneai lângă sobă la școală, pe rând, pe colț, să nu le prindă doamna și să te ia la ochi. Erau gesturi mărunte, învățate din mers, fără tutorial.
Și mai era ceva ce nu se spune destul. Libertatea asta venea cu o disciplină de nevoie. Știai pe unde ai voie, pe unde nu. Știai cine e “nebunul satului” și pe ce parte a drumului îl ocolești. Știai ce câine sare la gard. Știai la ce poartă găsești un adult dacă ai o problemă. Aveam harta asta în cap de mici. Nu o făcea nimeni pentru noi.
Când mă gândesc acum, nu mi se pare că am fost mai curajoși. Mi se pare că am fost mai obișnuiți cu realitatea. Cu frigul, cu ploaia, cu faptul că nu te ține nimeni de mână până la capăt. Și da, cu cheia la gât. Care nu era doar o cheie. Era un “te descurci”, spus fără vorbe.
Copiii de azi isi scrantesc gleznele daca fac un pas pe poarta scolii, spre casa. Dupa 3 pasi ametesc, le curge sange din nas si mor. Lasati-ma, ca ma apuca ,,frezoanele” numai cand ma gandesc cum am mers eu la scoala pe jos. Puteam sa fiu impuscat, rapit , sau putea sa se repeada unul in mine si sa-mi fure un rinichi.
Bai si mai am amintiri din astea horror: saream coarda fara casca, jucam sotron fara genunchiere, mancam mere din pom nespalate, beam apa de la hidrant si ne incapatanam sa nu murim, chiar daca puteam sa luam virusi cu 3 capete si denumiri de-ti ingheata sangele in vene, cum sunt cei de azi. Pe vremea mea, oamenii nu cautau E-uri pe etichete, ci doar pretul. Pfoa…
Nu ne-am stins, nu ne-am imbolnavit, am mers pe jos si ne-am luat bataie cu rigla la palma cand nu ne-am facut lectiile…..”
