Însămânţarea
Însămânţarea se face cu 55 – 65 de zile (+ 5-7 zile perioada de germinare) înainte de plantarea la locul definitiv. Prima regulă pentru a avea răsaduri sănătoase este aceea că seminţele le vom trata şi apoi fortifica începând de la pregătirea germinării. A doua regula este că pământul folosit pentru răsaduri este bine să fi din cel în care va locui şi dezvolta ulterior planta şi anume să fie luat din locul plantării definitive (fie ea brazdă sau solar/sera).
Regimul de lumina
Fără lumină nu există fotosinteză. Fără fotosinteză nu există planta. Scurt şi la obiect. De felul ei, roşia este o mare iubitoare de lumină. La umbră va creşte o înaltă şi va face, sau nu, nişte bobiţe de fructe. Aşa că vom reţine: cu cât are mai multă lumină peste zi, cu atât vom fi mai fericiţi când vom culege roadele.
Regimul de caldura
Mergând pe firul logicii simple, dacă roşiei ii place atât de mult lumina, desigur va fi o plantă fericită având căldura asigurată. Dar aici ne lovim de nişte mici condiţii: intervalul de temperatură în care creşte şi se dezvoltă tomata este intre 11 şi 30 de grade cu plus. Temperatura ideală pentru dezvoltarea ei este de 22 – 27 grade. De ce? Sub 10 grade planta îşi încetează dezvoltarea, devine sensibilă şi deci uşor atacată de boli si dăunători. Peste 29 de grade, din nou, îşi încetează creşterea; polenizarea nu mai are loc, deoarece polenul devine steril.
Şi acum apare una dintre regulile de aur in creşterea tomatelor (şi nu numai): niciodată nu plantam intr-un substrat rece. Până ce temperatura solului nu a ajuns la + 9-10 grade nu începem plantarea. Cum vom şti dacă este temperatura dorita? Simplu. Folosim un termometru de exterior, (ca cele pe care mulţi dintre noi le agăţăm pe exteriorul ferestrelor) pe care-l înfigem în pământ cam la 10 cm adâncime, lăsându-l aproximativ 10 minute. Dacă valoarea este sub 8 grade, aşteptăm zile mai calde sau recurgem la brazdele încălzite.
Dar ce să facem, dacă , între timp, răsadurile noastre au crescut deja peste măsură şi nu se mai opresc, iar noi trebuie să le plantăm ca să nu le pierdem? Atunci recurgem la brazdele încălzite . Cum procedăm? Simplu:
- scoatem stratul fertil de deasupra viitoarei brazde.
- in brazda adâncită , cam la 20-25 cm, punem bălegar macerat, resturi vegetale menajere, iarba cosită sau buruieni, din cele care deja au răsărit, cenuşă.
- acoperim cu pământul dislocat, fertil,
- acoperim cu o folie inchisa ACla culoare. Soarele de peste zi va incalzi solul de deasupra, iar „bogatia” de dedesupt, prin descompunere, va produce, la randul ei, caldura (binecunoscutul biogaz). Gata. Asta e tot.
Regimul de umiditate
Când hranim, cu ce, cum?
În cazul hrănirii trebuie ştiut că, în general, plantele au nevoie de „treimea de aur”: azot – fosfor – potasiu. Pe lângă aceste elemente, mai sunt, fireşte si celelalte, la fel de importante: magneziu, calciu, fier, bor, cupru, zinc, mangan. De ce? Pentru o dezvoltare armonioasă a plantelor şi pentru bucuria de a avea rod bogat. Lipsa sau excesul unora dintre elemente duce la un dezechilibru, care se răsfrânge nedorit asupra recoltei ulterioare. Să vă explic, într-un mod mai puţin ştiinţific, ce este cu aceste elemente:
Azotul – este elementul vieţii: în lipsa lui planta nu mai creşte.
Când este deficitar, observăm că frunzele rămân mici, de un verde-gălbui, iar nervurile capătă o nuanţă violacee, cele superioare se află în ∠ de 90º; florile sunt mici, cresc greu şi, de cele mai multe ori – avortează; la fel şi rodul. Fructele sunt mici, puţine şi fără gust. Dacă este în exces, planta se „îngrăşa”, devine obeză, producând multă verdeaţă, iar rod – mic şi anemic sau deloc. Devin sensibile la infecţii. De aceea, dacă ne bate gândul să punem bălegar proaspăt sau „compost” de bălegar, mai bine o facem mai târziu, eu aş spune – deloc. Pentru a suplini azotul, facem bine şi ne fabricăm niscaiva purin (macerat) din urzici, că-s pe lângă toate gardurile.
Fosforul – Elementul rodului şi energiei.
Tot el se ocupă şi de rădăcini ca să crească puternice, ca la rândul lor, să ajute planta să fie viguroasă şi imună la boli şi dăunători şi este necesar mai ales plantelor tinere. Cu toate ca roşia foloseşte puţin fosfor, ea reacţionează foarte bine la acest element. Fosforul o ajută să lege rod sănătos, fructele să se coacă mai repede şi să fie sănătoase şi rezistente la atacul bolilor sau al dăunătorilor, la diferenţele de temperatură. Practic, îi conferă imunitate. În lipsa lui, planta rămâne pitică, tulpinile sunt firave, capătă o culoare întunecată, de un verde-albăstrui, iar frunzele inferioare au nuanţe zmeurii, violaceu-purpurii în partea de jos. Frunzele se răsucesc spre interior. Florile se dezvoltă greu. Fructele leagă prost, coacerea este mult întârziată, de multe ori nu apucă să se coacă. Şi de astă dată din impas ne va scoate buna vecinică – doamna urzică, în cămările căreia se găseşte acest „aliment”. Pentru că una dintre cauzele deficitului de fosfor este temperatura sub 12 grade, când nu mai poate avea loc absorbţia acestui element de către plantă, vom folosi ca remediu ridicarea temperaturii solului prin udarea cu apă caldă.
În exces, fosforul este dăunător solului pentru că împiedică asimilarea altor elemente hrănitoare.
Potasiul – Elementul sănătăţii. Şi el se ocupă de imunitatea plantei. Este preferatul tomatelor. Un fel de delicatesă. În principiu, niciodată nu e în exces. Este bine-venit în orice situaţie. Ajută planta să fie rezistentă la boli, la temperaturi joase şi diferenţe mari de temperaturi şi nu în ultimul rând, îmbunătăţeşte calitatea fructelor. In cantitate insuficientă, se reduce suprafaţa de fotosinteză, ceea ce duce la scăderea considerabilă a recoltei. Frunzele tinere se încreţesc, iar cele bătrâne devin „arse” pe margini, se usucă şi cad, iar altele încep să se „zdrenţuiască”. Fructele se coc neuniform, n-au gust şi aromă. Unele încep să putrezească, mijlocul se albeşte şi , cu timpul, se lemnifică radial.
Coaja de banană are un însemnat conţinut de potasiu. Strângem cojile, le mărunţim şi le punem în lăcaşul în care plantăm firul de roşie, sau, din vreme în vreme, îngropăm pe lângă planta matură, săpând în jurul ei un mic şanţ, bunătate de comoara potasică. Nu uitam, fireşte, cenuşa. Ce mai „aliment” plin de sănătate pentru roşia noastră!
Apoi, mai este magneziul, elementul care conferă plantei culoarea verde şi, care ajută rădăcinile să facă provizii de carbohidraţi şi aminoacizi pentru plantă. În lipsa acestui element apare cloroza, adică frunzele încep să se îngălbenească în jurul nervurilor, ca mai apoi să începe să se usuce. Acest lucru se poate întâmpla mai ales în perioada de coacere a fructelor, când creşte nevoia de magneziu. Tot cenuşa şi coaja de banană ne vor scăpa şi din această încurcătură.
Nu pierdem din vedere nici calciul, ajutor al fosforului în munca sa de imunizare a plantei prin dezvoltarea armonioasă a rădăcinilor. Lipsa sau concentraţia mică de calciu duce la scăderea recoltei, la îmbolnăvirea fructelor – putregaiul vârfului fructului. Frunzele tinere devin clorotice (gălbejite), cele bătrâne devin de un verde închis, nefiresc.
Un rol nu mai puţin important în dezvoltarea plantei îl joacă şi borul. Este foarte util, mai ales în dezvoltarea, coacerea şi savoarea fructelor. În lipsa lui frunzele devin vulnerabile, punctul lor de creştere se înnegreşte, încep să se răsucească spre interior. Florile, de regulă, pică (avortează). Fructele încep să se păteze (începe deteriorarea ţesutului).
Pentru că, în pământ, borul este în cantitate insuficientă, vom avea grijă să ne aprovizionăm de la farmacii, şi, începând cu perioada de formare a mugurilor florali, săptămânal vom pulveriza pe ciorchinaşi şi pe frunze soluţie 1% de acid boric, adică 10 grame la 10 litri de apă. Nu exagerăm cu borul, pentru că, în cantitate mare devine toxic şi, în loc să ne ajute, mai rău va face.
Şi totuşi nu le-am trecut pe toate, nu pentru că ar fi mai puţin importante; tomata suferă şi în lipsa sau excesul de: sulf, mangan, fier, cupru, molibden, clor,zinc la fel ca şi în cazul celorlalte elemente. Dar, dacă avem grijă să hrănim cum trebuie cultura noastră, nu avem de ce să ne facem temeri inutile.
În partea „cu ce hrănim” voi reveni cu amănunte interesante.
După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare:
Cu ce hrănim
Prasire/afanare/mulcire.
Mulcirea, practic, ne va scuti de celelalte doua operaţii. Numai ca, pentru a mulci, dacă încă nu am făcut-o, mai întâi vom trece la prăsitul plantelor pentru a scăpa de buruieni, vom afâna bine pentru aducţia de aer la rădăcini, udam din plin si, abia după aceea presăram stratul de mulci.
Muşuroirea
– un alt moment foarte important in creşterea si dezvoltarea plantei. Muşuroirea ajuta planta sa-si formeze un sistem radicular suplimentar. Mai multe rădăcini – mai multa forţă. Mai multa forţă – imunitate crescută. Plante sănătoase înseamnă recolta bogata!.
Muşuroind înainte de vreme, riscăm să sufocăm planta si in cel mai fericit caz s-o oprim din creştere, daca nu s-o pierdem definitiv. Aşa ca vom fi atenţi la următorul fenomen după plantarea la locul definitiv: crescând, respectiv tulpina lungindu-se, plantei ii trebuie hrana si ea îşi „buburuzeste” tulpina, adică pe tija apar mugurii de rădăcină sub forma unor mici proeminenţe. Nu uitaţi ca roşia este , totuşi, o plantă târâtoare, nicidecum dintre cele care cresc pe verticala. De aceea are aceasta capacitate de a-si forma rădăcini suplimentare.
Acesta este semnul ca trebuie trecut la muşuroire. Din acele proeminente se vor naşte următoarele rădăcini, care vor hrăni mai bine planta. Mai este un indiciu secret de ştiut: atâta timp cat tulpina, la bază, are culoarea verde, e bine, dar in momentul in care culoare începe sa se închidă si are nuanţe albăstrui-violacee, acela este timpul propice de a fi muşuroită. Aşa procedam de fiecare data când percepem semnalele.
Bine-bine, pe buna dreptate mă veţi întreba, ce facem când e prea înalt muşuroiul? Ce mai facem atunci? Nimic mai simplu.
Fie vom lua masuri din primele momente, adică exact de la plantarea la locul definitiv, fie in preajma primului muşuroit. Cum? Avem câteva variante: putem pune drept bordură câteva ţigle sau bucăţi de placaj, lemn, plastic de jur-împrejurul plantei sau, mult mai simplu, confecţionam cilindri din pet-uri. Nu trebuie sa aibă o dimensiune standard. Eu am pus pe lângă plantatele mele bidoane de apa (5 sau 6litri)pe care le-am tăiat la ambele capete, îmbrăcând astfel planta; totodată pot sa si mulcesc, fiind destul spaţiu. In felul acesta, pământul de la muşuroire nu va cădea pe laturi, se va menţine la locul lui. Cu cat mai înalt cu atât mai bine!
De ce trebuie muşuroit la aşa o înălţime? Raţionamentul este simplu: Se formează rădăcini, rădăcinile hrănesc tulpina, prin care hrana ajunge la frunze. In timpul in care tulpina si frunzele „iau viteza” rădăcinile fac un popas si se odihnesc, adică se opăresc oleacă din creştere. Apoi vine rândul mugurilor florali sa se dezvolte, perioada in care rădăcinile iar rămân pe loc. Rămânând pe loc din dezvoltare nu mai dau randament bun si deci nici suficienta hrană. Si atunci ce ne rămâne de făcut? Evident, sa o ajutam sa-si formeze mai multe rădăcini, ca se pricepe de minune la aşa ceva, punându-i la dispoziţie materie primă: pământ roditor si mulci.
Astfel ajutam sa-si formeze rădăcini suplimentare, care vor hrăni, practic, continuu planta, iar acele „pauze” vor fi eliminate in favoarea rodirii. Unde mai pui ca planta devine mult mai puternică si mai rezistenta la atacul diferiţilor agenţi patogeni.
Încă o mica menţiune: o data cu muşuroirea, vom avea grija ca locul pământului dislocat pentru aceasta operaţie (de pe laterale) sa-l completam cu materie organica: mulci, buruieni fără seminţe, iarbă, carton, rumeguş, talaş etc peste care vom presăra un pic de pământ. Astfel, pana la strângerea recoltei începe deja sa se formeze un strat sănătos si bogat. Pe lângă acest beneficiu, in procesul de dezintegrare se degaja CO2, atât de necesar plantei si coacerii fructelor.
Daca trecem la muşuroire prea devreme riscam sa înăbuşim planta, sau, in cel mai fericit caz, sa-i întârziem serios dezvoltarea. Dar daca întârziem, riscam ca ea sa-si găsească singura loc de „parcare”, adică de prindere, direct pe pământ, pentru ca este o planta târâtoare si nu „căţărătoare”. Aşa deci, prima muşuroire ar trebui sa aibă loc , sa zicem, cam la 2 -3 săptămâni de la transplantarea la locul definitiv, următoarea după vreo alte 10 – 15 zile. Muşuroim întotdeauna cu pământ umed.
Legarea
Trebuie să avem grija ca din când în când să legăm plantele de araci sau de spaliere. Operaţia de legare va începe, practic la câteva zile după ce le-am plantat la locul definitiv. Daca răsadul este înalt, trecem imediat si la prinderea sa. Bridele trebuie sa fie dintr-un material moale, care sa nu rănească planta si sa permită creşterea liberă.
De preferat este legarea „in opt culcat” ∞, (pentru ca lasă planta libera in dezvoltare ei ulterioara) la diferite intervaluri, sub ciorchini, pentru o mai buna susţinere a lor.
Legarea se face cu precădere la roşiile înalte, care, de regula, se formează pe o singura tulpina, dar si la cele medii. Fireşte ca roşiile, care cresc sub forma de tufă şi au o înălţime mică, nu necesită legarea. La acestea vom fi atenţi sa nu atingă solul. Si de asta data din impas ne va scoate stratul de mulcire.
Polenizarea.
Un moment deloc de neglijat, chiar şi la cele crescute „afară”, nu numai la cele din „adăposturi” este polenizarea manuală a plantelor prin simpla scuturare a ciorchinaşilor, în zilele însorite, pe la orele amiezii, când aerul este bine uscat de căldura soarelui (22 – 24ºC). Fireşte că nu e obligatoriu pentru cele din câmp, dar este necesar pentru cele aflate în spaţii închise (în lipsa bondarilor), chiar dacă tomata este o cultură autopolenizatoare. Cât de des? Dacă se poate, zilnic, sau, măcar de 2 ori pe săptămână, atâta timp cât sunt în floare.
Vorbind de flori atât pentru preîntâmpinarea „avortării”, adică a căderii lor, cât şi in vederea îmbunătăţirii legării rodului, este bine să pulverizăm, o dată pe săptămână (chiar şi la două săptămâni) pe flori, şi mai târziu şi pe fructe, cu soluţie de acid boric (1 linguriţă – sau 10 grame – la 10l de apă călduţă), soluţie de lapte degresat, kefir, lapte bătut sau zer (1litru la 9l de apă + 30 picături de tinctură de iod), soluţie de bicarbonat de sodiu (200gr la 10 l apă călduţă).
Şi tot legat de flori, să reţinem că florile „bătute”, oricât de tare ne încântă privirile cu forma lor deosebită – ne păcălesc. Din ele, viitoarele fructe sunt diforme.
Aşa că îndepărtaţi-le, deoarece ele consumă fără noimă hrană şi energie.
Formarea sau modelarea prin copilire, cârnire şi îndepărtarea frunzelor
Acest set de operaţii este necesar pentru accelerarea coacerii şi obţinerii unor fructe mai mari.
Se întâmplă deseori grădinarilor-amatori să greşească în formarea (modelarea) roşiilor, deoarece nu ţin cont de particularităţile soiului sau hibridului pe care-l plantează. Astfel se ajunge la situaţia, deloc plăcută, de a pierde mare parte sau chiar în totalitate, recolta.
Aşadar, dragii mei prieteni, când cumpăraţi seminţe sau răsad de tomate, fiţi atenţi ce fel de creştere au, deoarece ele se formează diferit. Şi acum să trecem la explicaţii:
Copilirea
Sau îndepărtarea còpililor (puilor, cum frumos li se mai spune) este o operaţie care necesită un volum mare de lucru, dar este absolut necesară. Neîndepărtându-i, lipsim planta-mamă de un plus de hrană şi energie în detrimentul dezvoltării viitoarelor roade. Atenţie! Cu cât còpilii sunt mai mari, mai dezvoltaţi, cu atât rana, în urma ruperii, se va cicatriza mai greu, necesitând, din nou, un surplus de energie, care ar fi trebuit cheltuit pentru rodirea viitoarelor fructe.
Operaţia în sine este foarte simplă: se îndepărtează lăstarul crescut între frunză şi tulpină, apucând-o la 1 cm de bază, în aşa fel , încât să rămână la locul îndepărtării un ciotuleţ, care nu va mai permite refacerea unuia nou. Ei, aici părerile sunt împărţite. Unii susţin cele prezentate, alţii sunt de părere ca lăstarii trebuie îndepărtaţi prin tăierea cu o lamă sau cuţit foarte ascuţit direct de la bază. Dat fiind că fiecare dintre metode are plusurile şi minusurile sale, voi lăsa la latitudinea fiecăruia dintre voi alegerea modalităţii de lucru. Eu una am aplicat metoda descrisă mai sus şi, trebuie să spun că s-a dovedit eficientă.
Dar, şi într-un caz şi în celălalt, să nu uităm să dezinfectăm imediat rănile provocate prin pudrare cu cenuşă sau cărbune pisat. Copilirea se face, de regulă, în dimineţile însorite, devreme, pe răcoare, dar după ce s-a uscat roua, ca rănile să se vindece repede. Intervalul de copilire: 4-8 zile la roşiile cu creştere determinată şi de 2 ori pe săptămână la cele nedeterminate.
Roşiile înalte (pe plicurile de seminţe sunt trecute cu creştere nedeterminată), le recunoaştem după înălţimea lor, cuprinsă între 1,5 şi trei metri; de obicei, se recomandă să se cultive în spaţii închise – sere/solare – ramifică puternic, de aceea se vor forma într-una, mai rar în doua tulpini. Asta înseamnă că, pe toată durata dezvoltării lor, ele vor fi copilite sistematic. De pildă, se recomandă ca în verile reci tomatele să se formeze cu o singură tulpină, iar în cele calde şi foarte calde – în doua. De asemenea pe fiecare tulpină se vor lăsa doar 5 – 7 ciorchini de rod.
Roşiile medii (pe plicurile de seminţe sunt trecute cu creştere determinată); acestea au înălţimea cuprinsă între 80 cm şi 130 cm şi se pot cultiva atât în spaţii închise cât şi în câmp. Ca particularitate a acestui fel de roşii este aceea că pe tulpina centrală se formează 5-6 ciorchini de rod după care creşterea lor se opreşte. De aceea soiurile şi hibrizii acestui tip de roşii se vor forma în mai multe tulpini, astfel: in cazul formării în doua tulpini, sub primul ciorchine se va îndepărta primul còpil si se va lăsa al 2-lea còpil lateral. Pentru formarea în trei tulpini, înafara celui de-al doilea còpil, vom mai lăsa încă unul dintre cei mai bine dezvoltaţi şi puternici.
După ce se vor dezvolta şi vor deveni tulpini serioase vom avea grijă să le legăm sau suspendăm de suporturile anterior alese. Restul còpililor ce se vor forma va fi îndepărtat obligatoriu, atât de pe tulpina principală cât şi de pe celelalte, pentru a nu obosi planta.
Roşii pitice. Există şi roşii, aşa zis pitice, care cresc în formă de tufă. Înălţimea lor nu depăşeşte jumătate de metru. Productivitatea lor este scăzută, deoarece pe ele se formează doi-trei ciorchini, după care se opreşte din creştere. Este singurul fel de roşie care nu se copileşte. De multe ori acest fel de tomate este crescut ca plantă decorativă, pe balcon, terasă, fără să se dorească, neapărat, o recoltă.
Cârnitul
Sau „Ciupitul”, mai pe limba amatorului, îndepărtarea prin rupere, retezare a vârfului plantei la 2-3 frunze deasupra ultimului ciorchinaş, operaţie care se face pentru a grăbi coacerea şi obţinerea unor fructe mai mari. Acest lucru îl vom face astfel: la roşiile timpurii vom lăsa cam 4-5 ciorchinaşi de rod, iar la cele târzii vom lăsa 6-8 ciorchinaşi. Asta ca toate roşiile să aibă timp suficient de coacere.
Îndepărtarea frunzelor
De la bază la vârf este o lucrare obligatorie dacă vrem fructe dulci si sănătoase. Îndepărtând frunzele devenite inutile, scăpăm de „consumatorii” şi astfel, hrana şi apa vor ajunge în cantitate mai mare la copiii, care trebuie să crească rumeni şi savuroşi. În plus, prin îndepărtarea frunzelor, „picioarele „ se aerisesc mult mai bine, aerul trece liber, şi, astfel, nu mai sunt condiţii pentru ca sporii ciupercilor haine să se aciuiasca pe roşiile noastre. Numai că acest lucru se va face treptat, frunză cu frunză, etaj cu etaj. De ce? Desigur, pentru a nu stresa planta.
Prima dată se vor rupe frunzele de sub primul ciorchinaş format, apoi, pe măsură ce cresc, şi se formează fructele, continuăm să rupem şi de sub al doilea. La roşiile înalte le vom rupe şi pe cele de sub al treilea ciorchinaş. Atenţie, însa! Frunzele nu le rupem pe toate o dată, ci cate una-două. Explicaţia este simplă. Prin îndepărtarea frunzelor, suprafaţa de evaporare a apei scade brusc; acest lucru va avea drept rezultat nedorit crăparea fructelor. Ca să ştim când este bine să ne oprim, o să vă destăinuiesc un mic truc: încetăm ruperea lor, atunci când ultima frunză este la o distanţă de 30 cm de la bază. Regula nu se aplică la cele înalte.
În afară de îndepărtarea frunzelor se mai recurge şi la îndepărtarea prin ciupire a ultimilor muguri florali. Vom face acest lucru pentru a înlesni fructificarea.
De reţinut: după orişice operaţie, care implică rupere, ciupire, îndepărtare, chiar şi a frunzelor deja îngălbenite sau uscate, timp de 24 de ore nu ne mai atingem în niciun fel de plante. Nici udat şi nici hrănit. Ele, fiind în convalescenţa, le trebuie un pic de răgaz să se refacă după un astfel de stres.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE CELE MAI FRECVENTE:
- Puterea de germinare a seminţelor: 4 – 5 ani.
- Perioada de semănat răsadul: cu 50 – 60 zile înainte de plantarea la locul definitiv, punând la socoteală şi timpul de rasărire de 5 – 7 zile
- Perioada de vegetaţie: 110 – 140 zile, în funcţie de soi.
- Pretenţiile faţă de sol sunt modeste. Se poate dezvolta chiar şi pe un sol mai acid, dar, fireşte, preferă să se răsfeţe într-unul roditor. Rezultatele sunt pe măsură.
- Tomata este o mare iubitoare de căldură: temperatura optimă de creştere: 20 – 26º. Sub 16º, dar şi peste 30º încetează creşterea, nu leagă, va pierde rodul, iar sub 3º moare.
- Tomata iubeşte nespus lumina, de care are nevoie din stadiul de sămânţă şi până la recoltarea plantei mature. În lipsa luminii, dacă prioada de timp noros se prelungeşte nefiresc de mult, planta „avortează” florile sau fructele. Fructele se coc greu, işi schimbă gustul şi aroma, devin sensibile la boli şi dăunători, apar petele brune.
- Tomatei i se mai spune şi „ Setilă”. Cu toate acestea nu suportă excesul de apă. Se conduce după o regulă strictă „ Capul uscat şi picioarele ude”. Tomata se udă rar , dar din belşug cu apă stată la soare. Umezeala o îmbolnăveşte de diverse boli micotice, mai ales în combinaţie cu temperatura joasă. Diferenţele de umiditate duc la craparea fructelor. Iată de ce folosim cu „religiozitate” stratul de mulcire.
- Tomata ţine la silueta ei. Nu este o mare mancăcioasă, dar are pretenţii la bucate alese: azot, fosfor, potasiu, magneziu – în primul rând – urmate de bor, cupru mangan, fier. Azot – în cantitate moderată, altfel vom creşte o junglă de tomate fără fructe. Fosfor – în cantitate mai mică, dar obligatoriu. De el au nevoie rădăcinile, fructele şi seminţele. Atenţie, însă, sub 15 grade fosforul nu se mai asimilează de către plantă! Potasiul – este necesar în cantitate considerabilă, mai ales în perioada de pubertate şi adolescenţă a plantei. Potasiul ajută planta în lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor, îi conferă rezistenţă la frig, creşte calitatea fructelor. Magneziul – în cantitate mare, mai ales în perioada de creştere şi rodire a fructelor. Borul şi manganul – în calitate de hrană, administrată prin stropirea frunzelor (nu la rădăcină); ajută la intensificarea înfloririi şi rodirii, grăbeşte coacerea fructelor.
- Nu scăpaţi momentul copilirii, cârnirii şi îndepărtării frunzelor, alminteri riscăm să avem o recoltă modestă.
- Tomata trebuie susţinută, deoarece singură nu o poate face.
- Muşuroiţi planta, vă va mulţumi cum doar ea ştie s-o facă!
- Mulciţi plantele, şi vă veţi uşura munca, iar tomatele vor fi nespus de fericite.
- După fiecare udare (rară dar din belşug) nu uitaţi să afânaţi pământul de jur mprejur
Şi ca munca să vă fie încununată de succes, aflaţi ce nu poate suferi Doamna Pătlăgică:
– detestă ca seminţele ei să fie păstrate la „rece”, sau în spaţii cu diferenţe mari de temperatură
– nu-i place bălegarul proaspăt, şi nici îngrăşămintele minerale în exces
– nu-i place azotul în exces. Îl vom administra cu precădere la început, sub formă de macerat de găinaţ, dar şi mai bine, macerat de urzică.
– nu-i place, chiar urăşte, ca răsadul să fie plantat în substrat rece (sub +15º)
– nu-i place udatul în exces, care duce la sufocare rădăcinilor pentru că oxigenul devine deficitar, iar hrana nu mai ajunge la destinatar.
– detestă umiditatea, care aduce după ea bolile micotice
Întrebări frecvente:
De ce nu rodeşte tomata, chiar dacă a făcut multe flori?
Temperatuta prea mică – sub 16º
Temperatura prea mare – peste 30º
Lipsa luminii
De ce sunt fructele cu hibe?
Temperatura prea mare – peste 30º
Deficitul de potasiu şi magneziu fac să apară pata verde pe fructul copt
Concentraţia prea mare de azot sub formă de amoniac
Lipsa luminii duce la apariţia petelor brune pe fructe