Sorin Mărculescu, unul dintre cei mai importanți hispaniști români și traducător cu o operă de referință în literatura de limbă spaniolă, a decedat la vârsta de 89 de ani.
Mărculescu s-a impus de-a lungul deceniilor ca o personalitate centrală în dezvoltarea hispanisticii românești moderne. Activitatea sa s-a întins pe trei domenii complementare: traducere, cercetare istorico-literară și creație poetică. Aceste trei dimensiuni nu au funcionat în paralel, ci s-au întrepătuns constant, informând una pe cealaltă. Un traducător serios, cum era Mărculescu, nu doar transferă sens dintr-o limbă în alta; el studiază profund tradițiile literare din care extrage textele și, inevitabil, se transformă prin acel contact prelungit cu alte culturi și alte moduri de a gândi.
Dintre autorii traduși de Mărculescu, cel mai semnificativ rămâne Miguel de Cervantes. Traducerea sa din „Don Quijote” nu a fost doar o operă de transpunere lingvistică, ci un act de recreare literar în limba română, păstrând energia și complexitatea textului original. Alături de Cervantes, Mărculescu a tradus pe Baltasar Gracián și alți scriitori majori de limbă hispanică, construind în fond un pod între tradițiile literare spaniole și cititori români care altfel ar fi avut acces limitat la aceste lucrări fundamentale.
Rigoarea intelectuală era caracteristica care i-a definit o mare parte din cariera. Vlad Alexandrescu, fost ministru al Culturii și președinte al Grupului de Dialog Social, a subliniat tocmai acest aspect în reacția sa: Mărculescu nu accepta aproximația, iar standardele pe care le-a fixat pentru hispanistica românească au rămas referință durabilă în domeniu. Nu era vorba de perfecționism penibil, ci de o exigență bazată pe principii clare despre ce înseamnă traducerea și studiul literaturii.
Contribuția sa la hispanistica română nu se măsoară doar prin numărul lucrărilor editate sau traduse. Mărculescu a fost unul dintre pionierii care au transformat hispanistica din simplu studiu academic într-o disciplină cu metode proprii, cu standarde internaționale și cu o poziție fermă în peisajul instituțional românesc. Pentru generațiile de hispaniști care au venit după el, opera și abordarea sa au servit ca modele.
La nivelul personal, după cum a descris Alexandrescu într-un text emoționant, Mărculescu se distingea prin inteligență activă, umor desăvârșit și curiozitate care nu se osteni niciodată. Convorbiri cu el puteau porni de la orice și mergeau departe, fără a-și pierde claritatea. Acea familiaritate construită în timp, din conversații și din tăceri, din cărți și din zile obișnuite, se dovedește a fi din cele mai greu de înlocuit după ce dispare.
Pasiunea sa pentru literatura nu se limita la literaturile hispanice. Mărculescu era admirator declarat al lui T.S. Eliot, și această admirație îi influențase viziunea asupra modernismului și asupra modului în care o cultură națională se confruntă cu tradițiile universale. Lectura sa era vastă, iar ceea ce afla din contactul cu diferite tradități literare se reintegra în propriul său gând și în propriile versuri.
Ca poet, Mărculescu nu s-a bucurat de aceeași vizibilitate publică ca și prin activitatea sa de traducător și istoric literar, dar versurile sale aparțin aceleași perioade ale vieții sale și expresă aceeași rigurozitate a cuvântului pe care o afirma în traduceri. Mica sa operă poetică constituie o mărturie a stării intelectuale a unor decenii importante din cultura română.
Decesul lui Sorin Mărculescu marchează plecarea unui intelectual care a muncit cu discreție și consecvență, departe de lumina reflectoarelor, și care a ales să-și dedice viața cuvântului exact și transferului de înțelegere între culturi. Literatura hispanică în limba română purta, în fiecare pagină de valoare, amprenta muncii sale.