„Nu cumva facem ceva greșit?” – întrebarea care ar trebui să măture parlamentul român în următoarele săptămâni nu vine dintr-o tribună politică barfitoare, ci dintr-o realitate administrativă care s-a prefăcut că nu există: mii de agricultori care au cotizat obligatoriu la stat în deceniile 70-80, când nici măcar nu.
Pentru a-nțelege ce se întâmplă, trebuie să stii că agricultura României anilor 70-80 era o operă de inginerie totalitară. Conform Legii nr. 5 din 1977, agricultorii din zonele necooperativizate – adică din regiuni unde proprietatea privată a terenurilor nu fusese elimată complet – erau obligați să verseze contribuții către stat, exact ca orice muncitor dintr-o fabrică. Statul le cerea bani, le oferea promisiunea unei pensii. Apoi, după căderea comunismului, legislația s-a schimbat radical, iar acei oameni au rămas plutind în gol: cotizațiile lor au fost șterse din cartea de istorie administrativă, iar ei nu au apărut în niciun sistem de evidență pentru perioada următoare. Nu aveau contribuții recunoscute. Nu aveau drepturi. Nimic.
Acum, treizeci și patru de ani mai târziu, un grup de inițiatori parlamentari – chiar și aici fără prea mult ecou public – a propus un proiect care să facă ceva simplu și de bun-simț: să recunoască că acești oameni au cotizat cu adevărat, și să-i integreze în sistemul de pensii pentru perioada în care au plătit. Nu-i ajută asta cu bani înapoi. Dar le dă dreptul la o pensie mica, bazată pe ani grei de muncă pentru care au plătit din buzunar, sub amenința unei state care le luat ce le aparținea.
Ce prevede, concret, această propunere? Recunoașterea perioadei 1977-1992 ca perioadă de cotizare obligatorie. O pensie acordată dacă cineva are minim zece ani de cotizare atunci în perioada aceea. Și o procedură administrativă simplificată, pentru că mulți dintre acești oameni – acum peste 75 de ani, bolnavi, greu de mers pe coridoare bugetare – au pierdut acte, n-au nimic pe hârtie ca dovadă. Statul trebuie să-i caute în arhivele sale, dacă-l interesează.
Doar că aici intervine partea care, de obicei, blochează orice în România: banii. Consiliul Economic și Social a dat aviz favorabil – adică reprezentanții muncitorilor și patronilor au zis că e corect. Dar Consiliul Legislativ a zis nu, din motive care nu sunt prea clare din comunicatele oficiale. Și Consiliul Fiscal – care ar trebui să spună cât costă masura asta – inca adună date, adică nu s-a decis.
Ce urmează acum? Proiectul intră în comisiile de specialitate ale Senatului. După aceea, trebuie să treacă pe la Camera Deputaților, care e forumul final. Asta înseamnă cel puțin doi-trei luni, poate mai mult, dacă nu e prioritate. Iar în România, reparații ale unor nedreptăți vechi nu sunt niciodata prioritare, în competiție cu scandaluri zilnice și teatru politic.
Dar sub orice calcul electoral se ascunde o întrebare mai mare: de ce a trebuit treizeci de ani ca statul să-și recunoască propriul act? De ce oamenii care au plătit sub coacere, pe viață, pentru o promisiune care nu s-a ținut, trebuie acum să se-ntindă în fața unor birocratii ca să dovedească că… ei, ei au făcut ce le-a zis statul? Răspunsul e în ineficiență administrativă și în obișnuința de a lăsa nereglementate ceea ce „nu dor” decât putinii care trec prin asta. Pentru 15 ani în presă, am văzut munți de măsuri lansate cu tam-tam public, și niciuna care să repare o nedreptate veche și tăcută ca asta. Iar asta îți spune tot ce trebuie să știi despre prioritățile unui stat.