Cinci deputați PSD au votat moțiunea de cenzură care i-a doborât propriul guvern. Viorica Dăncilă n-a uitat. Într-un interviu recent, fostul premier a vorbit deschis despre presiunea mandatului, misoginismul din politică și rănile lăsate de cei din interior.
Dăncilă a condus Guvernul României între ianuarie 2018 și noiembrie 2019, devenind prima femeie prim-ministru din istoria țării. Tot ea a preluat, ulterior, conducerea PSD — din nou, o premieră feminină pentru cel mai mare partid de stânga din România. Două recorduri care, spune ea, au venit la pachet cu o presiune pe care puțini o înțeleg cu adevărat din exterior. „Presiunea a fost foarte mare pentru că am fost prima femeie prim-ministru și să știți că încă există misoginism în România. Aveam colegi care îmi spuneau «muncești foarte mult, te implici, ești foarte strictă, foarte corectă, dar ești femeie»”, a declarat Dăncilă. Era, altfel spus, lăudată și descalificată în aceeași propoziție. Această presiune n-a rămas constantă — a crescut odată cu apropierea alegerilor prezidențiale din toamna lui 2019, când tensiunile din interiorul PSD au ajuns la suprafață.
Cinci voturi care au schimbat tot
Moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Dăncilă a trecut pe 10 octombrie 2019 cu 238 de voturi — cu sprijinul, printre alții, a cinci deputați din propriul partid. Acesta este detaliul care, în opinia Vioricăi Dăncilă, a durut cel mai tare. Nu pierderea puterii în sine, ci de unde a venit lovitura. „Moțiunea de cenzură împotriva guvernului Dăncilă a trecut cu sprijinul a cinci deputați PSD, iar acest lucru mi-a lăsat un gust amar. Atunci când ești trădat de cei din interior, din casă, de cei pe care i-ai sprijinit… Doi dintre ei au fost răsplătiți, au ajuns deputați și trei au fost nominalizați ca președinți de agenții”, a spus ea.
Fraza asta merită citită de două ori. Nu vorbim de adversari politici, ci de oameni pe care îi sprijinise ea. Iar consecința — promovări și funcții în stat — sugerează că trădarea n-a fost un gest ideologic, ci unul calculat. Exact asta o doare, spune Dăncilă: că schimbarea s-a făcut „din dorința unora de a lua puterea în partid, în scop personal”, nu în interes național. E greu de verificat dacă narativul ei e complet sau selectiv. Dar e la fel de greu să negi că, în politica românească, loialitățile de partid s-au dovedit adesea negociabile atunci când miza personală a fost suficient de mare.
Viața după Palatul Victoria
Ceea ce urmează după o funcție de premier este, de obicei, un vid. Dăncilă spune că ea a găsit ceva mai rar în politică: liniștea. „Puțin mai liniștită pentru că și în acest moment am o activitate intensă! Dar atunci când nu ești sub lumina reflectoarelor, ești mult mai relaxat, nu mai ești atât de atent la toate detaliile”, a explicat ea. Primul lucru recuperat a fost timpul alături de familie — prezentă la sărbători, la evenimente importante, lucruri pe care mandatul le înghițise cu totul.
Dăncilă spune că a știut din prima zi că funcția e temporară. „În momentul în care am preluat funcția de prim-ministru, am știut că va veni vremea în care va trebui să părăsesc acel scaun. Important era ceea ce fac pentru țară și ceea ce las în urmă.” O atitudine mai matură decât ce vedem de obicei la politicienii români, care se agață de fotolii până în ultima clipă.
Un jurământ pentru toată viața — și un semn de întrebare
Dăncilă a adăugat ceva care ridică o întrebare serioasă: „Atunci când ai depus un jurământ față de țară, cu mâna pe Constituție și pe Biblie, acest jurământ nu este doar pe perioada în care deții funcția respectivă. Acest jurământ este pentru întreaga viață.” Rămâne neclar dacă e o declarație de principiu sau un indiciu că fostul premier nu s-a retras definitiv din spațiul public.
Dăncilă nu mai candidează deocamdată pentru nicio funcție. Dar un interviu în care vorbești despre trădare, jurăminte și moștenire nu e niciodată întâmplător. La mai bine de cinci ani după moțiunea din 2019, cele cinci voturi care i-au închis mandatul rămân detaliul definitoriu al carierei sale — și o oglindă fidelă a felului în care funcționează, în realitate, solidaritatea de partid în România.
