Majoritatea își plantează livada cu un gând clar. Să scoată rod bun, mult și ani la rând.
În realitate, vezi des altceva. Pomi care arată sănătoși, coroane mari, dar producție slabă sau fructe mici și fără gust. Foarte des, problema nu este la soi sau la boli. Este la felul în care îi hrănești.
Mai jos ai un „ghid scurt” după ideile lui A. K. Kondakov, cercetător în pomicultură. Nu te învață să pui mai mult îngrășământ. Te învață să îl pui când trebuie și unde trebuie.
1. Ține cont de zonă și de climă
Nu hrănești la fel un măr în nordul țării și unul într-o zonă cu ierni blânde și sol gras.
În zone reci, cu soluri mai puțin bogate, vegetația este scurtă și pomii au oricum creștere mai slabă. Dacă vii peste ei cu mult azot, faci două lucruri proaste deodată. Țesuturi moi, apoase și scădere de rezistență la îngheț. Adică exact ce nu ai nevoie.
În astfel de zone, baza trebuie să fie alta.
Strat serios de compost sau gunoi vechi bine descompus la suprafața solului.
Mulci gros de frunze, iarbă tăiată, paie.
Cenușă de lemn, cam o jumătate de găleată la pom matur, presărată primăvara.
Pomul își ia hrana treptat, prin microorganismele din sol. Crește echilibrat și intră în iarnă cu țesuturi bine maturate.
În zone cu sol foarte fertil și soare mult, tentația este și mai mare să „împingi” pomii cu azot. Aici riscul este și mai clar. Vegetație lungă, lăstari verzi târziu în toamnă și înghețuri care ard tot ce nu a apucat să se matureze.
Și aici logica este aceeași. Multă materie organică, mulci, ceva cenușă. Azotul se dă cu grijă, în doze mici și la momentul potrivit.
2. De ce îngrășămintele minerale par „inutile” în livezi
În livezile comerciale clasice, se întâmplă des așa. Se aruncă sute de kilograme de îngrășăminte pe hectar. Pomii cresc haotic, fac multă frunză, sunt mai sensibili la boli și fructele se păstrează slab.
Motivul nu este că îngrășămintele minerale sunt „rele” prin definiție. Motivul este felul greșit în care se folosesc.
Greșeala tipică este împrăștierea îngrășămintelor la suprafață, pe toată parcela. Mai ales a celor cu azot nitric. Nitrații pătrund repede cu apa în zona rădăcinilor și blochează fosforul. Un kilogram de azotat poate bloca practic un kilogram de fosfați. Fără fosfor, rădăcinile cresc slab, pomul leagă mai prost și fructele se maturizează inegal.
A doua greșeală este să pui fosfor tot la suprafață. Fosforul se leagă foarte repede în stratul superficial al solului și nu mai ajunge unde trebuie, în zona activă a rădăcinilor. Rezultatul este clasic. Mulți bani aruncați, efect minim. Din cantitățile uriașe puse în unele livezi, pomii reușesc să folosească doar unu până la trei la sută.
Soluția este să muți hrana acolo unde lucrează cu adevărat. Adică în zona activă a rădăcinilor fine.
3. Gropi de îngrășare pe conturul coroanei
Kondakov a testat zeci de variante de fertilizare la pomi. Concluzia lui este simplă și foarte logică. Cel mai eficient mod nu este împrăștierea la suprafață, ci introducerea îngrășămintelor în gropi făcute pe conturul coroanei.
Cum arată practic.
Pentru un pom matur sapi cam zece gropi cu cazmaua pe circumferința coroanei, la distanță de trunchi cât bate coroana.
Adâncimea este cam un hârleț. Nu mai adânc.
În fiecare groapă pui amestecul de îngrășământ mineral cu puțin compost sau pământ bun.
Amesteci în groapă și astupi.
În livezile mari, acest lucru se face cu utilaje speciale care trag brazde pe marginea rândurilor. Principiul este același. Hrana se concentrează în câteva „depozite” din care rădăcinile pot lua ce au nevoie.
Pomul nu este obligat să absoarbă brusc o mare cantitate de azot care i-a inundat zona de rădăcini. Are libertatea să își regleze singur consumul, după cum poate și după cum are nevoie. Asta duce la creștere echilibrată, nu la explozie de lăstari și frunză.
4. Azot nitric sau azot amoniacal
Nu tot azotul este la fel pentru pom. Din punct de vedere chimic contează foarte mult forma lui.
Azotul nitric, sub formă de ion nitrat, are sarcină negativă. Fosfații au și ei sarcină negativă. Ionii cu aceeași sarcină se concurează și se blochează reciproc la intrarea în rădăcină. De aici conflictul nitrat fosfor.
Azotul amoniacal, sub formă de ion amoniu, are sarcină pozitivă. El nu se bate cu fosforul, ci îl ajută să intre în plantă. De aceea, pentru pomi, baza ar trebui să fie îngrășămintele în care azotul este în formă amoniacală, nu doar sub formă nitrică.
Pentru majoritatea speciilor pomicole, s a găsit un raport optim de elemente la fertilizare. Aproximativ 15 la sută azot amoniacal, 20 la sută oxid de potasiu și 5 la sută oxid de fosfor, de preferat cu un plus de magneziu. În astfel de combinații, îngrășămintele se recuperează prin recoltă de cinci până la șapte ori.
Dacă nu ai alte variante și folosești azotat de amoniu, forma amoniacală reușește de regulă să compenseze parțial efectul rău al nitratului. Dar condiția esențială rămâne. Nu îl arunci la suprafața solului. Îl bagi în gropile de pe conturul coroanei sau în brazde ușor îngropate. Dincolo de doi trei centimetri adâncime, ionul amoniu se leagă de sol și nu se mai pierde atât de ușor.
5 principii simple de fertilizare inteligentă la pomi
Poți reține cinci reguli clare. Dacă le respecți, scapi de buruienă de frunză și ai pomi care intră repede pe rod și țin ani la rând producții stabile.
Nu fertiliza anul fără rod.
Dacă anul trecut pomul nu a rodit sau a avut încărcătură mică, rezervele lui interne de hrană nu s au consumat. Dacă tu vii încă o dată cu doze mari de îngrășăminte, nu faci decât să forțezi creșterea. Pentru un an fără recoltă este mult mai sănătos să îi dai doar mulci și eventual puțină cenușă. Atât.
Nu combina tăierea puternică cu fertilizare puternică.
O tăiere serioasă stimulează singură creșterea vegetativă. Este aproape echivalentă cu o fertilizare. Dacă după o astfel de tăiere vii și cu doze mari de azot, pomul pleacă în lăstari groși, lungi, coroana se îndesește prea mult, lemnul nu apucă să se matureze și intră greu pe rod. După o tăiere puternică, cel mai bine este să limitezi fertilizarea la materie organică și un strat bun de mulci.
Nu îndopi pomii cu azot primăvara.
Primăvara, solul conține deja suficient azot amoniacal pentru startul vegetației. Dacă mai vii și tu cu azot serios, împingi pomul în frunză. Mugurii de rod se formează mai târziu, uneori abia spre sfârșitul verii. Rezultatul îl vezi anul următor. Flori puține sau deloc. Momentul prielnic pentru a da hrana serioasă la pom este de la sfârșitul verii până în toamnă. Atunci se diferențiază mugurii floriferi pentru anul următor. Dacă pomul are hrană echilibrată în acest interval, legarea de rod va fi mai mare și înflorirea se întinde pe o perioadă mai lungă. Asta reduce și riscul ca un îngheț scurt să îți distrugă tot.
Ai pus îngrășământ la plantare. Nu taia drastic coroană.
Mulți pun îngrășământ în groapa de plantare, dar apoi taie puternic partea aeriană. Rezultatul este că toată hrana din groapă se duce în lăstari viguroși, nu în formarea de ramuri de rod timpurii. Dacă la plantare ai fertilizat serios, este mai bine să tai moderat. Lasă pomul să formeze cât mai repede micile formațiuni de rod. Dacă tot insiști an de an cu tăieri puternice, poți să întârzii intrarea pe rod cu trei până la cinci ani. O alternativă foarte eficientă este curbarea ramurilor tinere în poziție mai orizontală. Asta frânează creșterea în lungime și stimulează formarea de muguri floriferi fără să rupi mereu din coroană.
Vrei fructe mari fără să crești mereu doza de îngrășăminte. Rărește încărcătura.
Pomul are o limită clară de resurse. Dacă îl lași cu foarte multe fructe, el împarte hrana la toate. Vei avea multe, dar mici și fără gust. Dacă rărești, păstrezi mai puține fructe, dar cu calitate și calibru mai bun. Ca repere practice. Pe o ramură de măr este bine să rămână cam un fruct la zece cincisprezece centimetri. Kondakov a dat și un criteriu tehnic. Cam 750 de grame de fructe bine coapte pe fiecare centimetru pătrat de secțiune a trunchiului. La un pom tânăr de trei ani cu trunchiul de șase centimetri grosime, asta înseamnă în jur de douăzeci de kilograme de fructe, nu mai mult.
6. Cât de des trebuie să fertilizezi o livadă
Pomul fructifer nu este salată sau roșie. Ce mănâncă astăzi se vede în următorii câțiva ani, nu doar în recolta din anul curent. Mugurii care înfloresc în primăvară au fost programați vara trecută.
Dacă bagi îngrășăminte minerale în fiecare an, după rețete „la hectar” luate din broșuri, ajungi la pomi umflați, cu lemn mult și rod puțin. Scopul trebuie să fie altul. Să îi creezi o rezervă rezonabilă de hrană în sol, pe care să o folosească treptat.
În experimentele făcute în livezi, o doză mică de azot amoniacal, în jur de șaizeci de grame la pom, băgată corect în brazde pe conturul coroanei, a făcut următoarele. În primul an, pomii au crescut cam cu cincizeci la sută mai mult față de lotul tratat „clasic”, dar nu au intrat în exces de vegetație. În al doilea an, creșterea a fost doar cu zece la sută mai mare, însă s au format masiv ramuri de rod. Prima recoltă a fost dublă față de pomii fertilizați „după normă”. În următorii patru ani, pomii hrăniți „cu cap” au avut producții constant mai mari, cu creșteri moderate de lemn. Pe șase ani, livada fertilizată astfel a dat cu peste șaptezeci la sută mai mult decât martorul.
Observi ceva important. Hrănirea făcută corect nu înseamnă „mult și des”. Înseamnă „puțin, corect plasat și la timp”.
În Europa, din aceste motive, tot mai mulți specialiști vorbesc de doze modeste de tip NPK pentru livezi. În jur de cincizeci șaptezeci de kilograme NPK la hectar, date la câțiva ani, după analiza solului. Echivalent cu aproximativ o jumătate de kilogram NPK pe suta de metri pătrați. Și nu neapărat în fiecare an. Te uiți la pom. Vezi cum a crescut. Vezi cum a rodit. Decizi.
7. Nitrații din fructe
Un punct sensibil este frica de nitrați în fructe. La culturile erbacee (salată, spanac) problema este reală. La pomi lucrurile stau altfel.
Pomul este o plantă perenă cu lemn masiv. Nitrații care intră prin rădăcini se transformă în compuși organici în timpul creșterii. Se leagă în lemn, lăstari, frunze. Nu se acumulează în pulpă la fel ca în frunzele unei salate. Experimentele au arătat că fructele de pomi nu ajung, în practică, la concentrații periculoase de nitrați atunci când fertilizarea este făcută normal.
Asta nu este un cec în alb ca să arunci orice îngrășământ oricum. Este doar o clarificare. Problema mare în livezi nu este „fructul plin de nitrați”. Problema este pomul stors, supracrescut, cu rod puțin, din cauza fertilizării făcute greșit.
Dacă ar fi să reduci totul la o singură frază, ar suna așa. Nu mai hrăni pomii „din inerție”. Uită te la zonă, la sol, la vârsta pomului, lucrează cu materie organică, folosește mineralele puține și bine așezate în gropi pe conturul coroanei și dă azotul la sfârșit de vară și toamna, nu la început de primăvară. Pomul îți răspunde cu rod, nu cu „lopată de frunză”.
