Fierăria este un meșteșug cu rădăcini adânci în istoria românească. De-a lungul secolelor, fierarii au fost responsabili pentru confecționarea uneltelor agricole, armelor, topoarelor și, nu în ultimul rând, a potcoavelor pentru cai. Această artă a fost transmisă din generație în generație, deseori prin ucenicie, iar fiecare obiect realizat era un simbol al priceperii și al muncii manuale dedicate.
Străvechiul meşteşug al prelucrării fierului doar cu ciocanul, focul şi nicovala mai este practicat în judeţul Galaţi doar de câţiva septuagenari, care se tem, pe bună dreptate, că meseria se va stinge odată cu ei.
Oricât ar părea de ciudat în era tehnologiei din ce în ce mai avansate, fierăria lui Costică Neacşu (75 ani), din satul Independenţa (judeţul Galaţi), e renumită în mai multe judeţe. Ce-i drept, e pusă strategic, chiar în buza drumul naţional DN25 ce leagă Galaţiul şi Brăila de Tecuci (şi, apoi, de restul Moldovei), ceea ce înseamnă că pe lângă ea trec zilnic mii de maşini, iar curiozitatea oamenilor se demonstrează a fi cel mai eficient instrument de marketing. Însă nea Costică habar n-are ce-i acela marketing.
I se înoadă limba-n gură când încearcă să pronunţe cuvântul, dar n-are nicio ezitare în a-şi identifica uneltele de fierărie după complicatele nume de origine ba germană, ba evreiască, ba ţigănească. Aflăm de la el ce-i un „şlihthamăr“ şi un „mutărhamăr“, apoi ne arată foalele, barosul, nicovala, platbanda şi pânzuitorul. Le ştie bine şi le mânuieşte cu o îndemânare uluitoare. „D-apoi, domnule. Eu fac treaba asta de aproape şaptezeci de ani. Aveam şase ani când am intrat prima dată în fierărie, să dau la foalele mici – că pe alea mari nu le puteam mişca – şi de atunci n-am vrut să mai plec. Mi-a plăcut, n-am ce să zic, meseria asta, dar şi ea mi-a dat multe la timpul ei“, mărturiseşte Costică Neacşu.
„Potcoava a fost inima fierăriei“
Potcoavele – simboluri ale tradiției fierarilor
În satele românești, potcoava nu este doar o piesă de uz practică pentru protejarea copitelor cailor, ci și un simbol al tradiției și al măiestriei meșterilor fierari. Într-o lume în care rapiditatea producției a înlocuit adesea calitatea, potcoavele realizate manual sunt apreciate pentru durabilitatea și rezistența lor. Povestea unui potcovar țigan din Moldova, care a moștenit metodele de odinioară pentru a crea aceste obiecte, ilustrează perfect cum tradiția se transmite din generație în generație, deși numărul meșterilor autentici scade alarmant
Acum şase decenii, când deja era un fierar în toată regula, la baza meseriei stăteau potcoavele. „Se începuseră ceapeurile (n.r. – Cooperativele Agricole de Producţie), dar încă nu se strânsese şurubul aşa de tare ca după 1980. Prin 1957-1958, tot omul avea cai şi căruţă, nu erau maşini ca acuma, iar la fierărie se încălţau şi caii şi căruţele. Potcoveam şi 10-12 cai pe zi, iar la căruţe era de treabă, nu glumă, că nu erau cauciucuri ca acuma, ci şină de fier pe roată, iar sudura de-abia auzisem de ea.
Făceam totul la ciocan şi nicovală. Potcoava o fost inima fierăriei“, spune fierarul. Pe cât e de luminos e la faţă atunci când povesteşte despre trecutul meseriei, pe atât de tare se întunecă în momentul în care vine vorba despre prezent. Un prezent în care munca meseriaşului a fost înlocuită de maşini, produsele unicat de produse de serie, lucrurile făcute să ţină câteva vieţi de „porcării chinezeşti care se rup în cinci minute“.
„Să vă arăt un topor făcut de mine acum 40 de ani. L-a adus omul să i-l pânzuiesc (n.r. – ascuţire ce implică şi tratament termic). Mai ţine o viaţă de om. Păi, se compară cu rahaturile pe care le găsim de-a gata acuma? Rupi trei topoare ca să tai un copac şi tot nu termini treaba. Care e prea moale, care are lama prea iute şi plezneşte, care are bucşa (n.r. – partea în care intră coada) slabă şi se rupe. Nu mai găseşti lucruri serioase în zilele astea“, conchide Costică Neacşu.
Citeste si: Cum se împleteau coșurile de nuiele – meșteșug pe cale de dispariție
Citatul remarcabil al fierarului ne amintește de valoarea obiectelor realizate cu grijă și pasiune. Un topor lucrat cu mâinile unui meșter, ce a rezistat 40 de ani, nu este doar un simplu instrument, ci o veritabilă operă de artă utilitară. Calitatea materialelor, tehnicile de prelucrare și atenția la detalii sunt elemente care diferențiază un produs tradițional de unul produs în serie, unde costurile reduse și standardizarea domină procesul de fabricație.
Acum 40-50 de ani în fierăria din Independenţa era ca-n poiana lui Iocan. Zeci de oameni erau acolo mai mereu, care cu treabă , care la căscat gura, iar afacerile mergeau excelent. Acum, muşterii au cam dispărut, odată cu caii şi cu căruţele. Noroc cu curioşii, care se opresc la fierărie ca la un muzeu viu, cerând deseori permisiunea meşterului să intre şi să vadă. „Unii mă roagă să lucrez ceva, ca să vadă cum se face. Dar ce să lucrezi dacă n-ai comandă în acel moment?
Potcoavele se fac după cal, nu după ureche! Unora le-am mai arătat cum se face o caia (n.r. – cui pentru potcovit) sau un cui. Li s-a părut nu ştiu cum că am ciocănit fierul minute în şir pentru un cui. Păi, domnule, aşa era munca noastră: cu multă sudoare. Ăştia de acuma nu ştiu cum e treaba cu sudoarea. Toată ziua îs la televizor, la calculator şi la telefon. Nu mai au timp să muncească“, spune meşterul.
La cei 82 de ani ai săi, Gheorghe Coaciu a rămas singurul fierar Ţara Făgăraşului şi se numără printre ultimii meseriaşi din ţară. De 60 de ani, bătrânul a stat numai cu fierul şi cu barosul în mână. A făcut porţi şi a bătut potcoave pentru mii de oameni şi este celebru în zonă.
Gheorghe Coaciu face şi alte obiecte utile în agricultură, precum pluguri sau grape. „Cel mai mult ne ia să facem câte un plug de tractor. Astea ne iau vreo patru zile, iar potcoave batem, în medie, şapte pe zi”, spune fierarul. Meserie grea şi murdară Chiar dacă a muncit foarte mult întreaga viaţă, Gheorghe Coaciu spune că pe lângă satisfacţiile pe care i le-a adus meseria sa „greoaie”, are o bucurie mult mai mare: fata şi cei zece nepoţi, cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi pe care îi iubeşte ca pe lumina ochilor.
Celebru în Ţara Făgăraşului Fierarul din Drăguş este cunoscut de toţi cei care locuiesc în zonă. El povesteşte că a făcut porţi şi potcoave atât pentru cei din Drăguş, cât şi pentru vecinii din Viştea de Jos, Viştea de Sus, Sâmbăta de Sus şi Lisa. Din păcate, astăzi nu mai are mobilitatea de odinioară, dar chiar şi aşa nu există zi în care să nu intre în atelierul său de fierărie. „De 56 de ani lucrez meseria asta. Fierul e ăl mai greu. Am învăţat meseria asta când am fost ucenic, de la meşteri mari, timp de trei ani Toată viaţa am bătut la potcoave, de nu le pot număra”, povesteşte Gheorghe Coaciu.
Tradiţia va merge mai departe Transmite meseria mai departe
Modernizarea industriei și lipsa ucenicilor au dus la o scădere accentuată a numărului de fierari tradiționali. Articole precum „Omul care ‘încalță caii’” evidențiază faptul că, în multe sate, doar câteva ateliere mai rămân active, iar tinerii nu mai văd în această meserie un viitor prosper. Pe de altă parte, inițiativele recente din mediul cultural – de la târguri de meșteșuguri la evenimente ce îmbină tehnologia cu tradiția – încearcă să reînvie interesul pentru aceste arte vechi. De exemplu, tehnici moderne precum fotografia 3D și imprimarea 3D sunt folosite pentru a documenta și promova meșteșugurile tradiționale, subliniind totodată diferențele de calitate față de produsele fabricate în serie
Gheorghe Coaciu a rămas singurul dintre cei patru fierari pe care i-a avut Drăguşul şi a făcut în aşa fel încât să transmită pasiunea pentru „modelarea” fierului nepoţilor. „După mine vine nepotul meu. El o să ducă meseria asta mai departe. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi putere de muncă. Nepotul meu are 33 de ani şi e bine că a furat meseria de la mine”, a spus fierarul din Drăguş.
Toporul de 40 de ani și potcoavele realizate manual reprezintă nu doar obiecte utilitare, ci și marturii ale unei tradiții seculare ce merită protejată. Într-o lume în care masificarea pune în umbră autenticitatea, eforturile de conservare a meșteșugurilor tradiționale sunt esențiale pentru păstrarea identității culturale românești. Meseria fierarilor, cu tehnicile sale artizanale și cu poveștile transmise din generație în generație, este o comoară care trebuie susținută și promovată, pentru ca și tinerii să poată redescoperi și prețui arta care, literalmente, dă formă și rezistență vieții de zi cu zi.
